Un blog profund

Bucăţi de ziare

Bucăţi de ziare

Erau multe, foarte multe bucăţi de ziare. Trecea trenul verde şi le lua pe sus. Simţeam durerea aerului în contact cu trenul şi durerea trenului în contact cu lumea şi durerea lumii în contact cu mine. Mi-era milă, teribil de milă de literele acelea făcute terfeliţă. Aş fi chemat poliţia să elucideze crima dar poliţiei i se fâlfăia de litere. Fără să vreau deveneam şi eu complice la moarte.

Îmi schimbasem telefonul – pe cel vechi mi-l omorâsem din greşeală ieri – şi acolo, pe peronul acela plin de frânturi de oameni si bucăţi de litere, pe peronul acela înjuram incompatibilitatea la căşti. Mi-era atât de gol fără sunete. Auzeam o muzică ciudată şi-mi şopteam că nu sunt eu. Că poate m-a înlocuit cineva la trezire. De trezit mă trezisem eu, eram într-un tunel şi mi se luase lumina. Imediat după, nu mai ştiam. Mă pierdusem undeva pe culoarul între camera de zi şi camera de noapte. Începuse prost ziua, poate de aceea. Toate au o explicaţie, până şi crimele. Ieri seară aş fi ucis din dragoste dar nu putusem. Lipsea victima. Îmi imaginasem crima în buclă până la unsprezece fix când mă luase somnul şi o lăsasem pe mâine. Mâine (adică azi) uitasem unde rămăsesem şi începusem să mă caut. Nu mă găsisem. Îmi luasem rucascul negru pe spate îmi spusesem „să ne căutam, cine ştie?” şi mă trezisem acolo, printre bucăţile acelea de ziare şi frânturile acelea de oameni. Eram şi eu o frântură dintr-o spirală. Întotdeauna îmi plăcuseră spiralele. Nu există capăt la spirală. Există doar posibilităţi.

Priveam bucăţile acelea de ziare şi mă durea aerul în contact cu trenul şi trenul în contact cu lumea şi lumea în contact cu mine. Empatizam prea tare cu toţi si cu toate. Asta era, poate, una dintre posibilele explicatii.

Sau poate nu ?

Atunci începusem să mă îndepărtez

Atunci începusem să mă îndepărtez

Atunci începusem să mă îndepărtez. El fusese doar un moment, o răbufnire, o situație ieșită din comun. Fusese mânerul de care mă agățasem, bucuroasă că se mai putea întâmpla. Fusese doar o distracție, o evadare, senzația certă că mai exist. Că se mai poate. Fusese infinitul de posibilități ascunse în spatele rutinei. Eu îi fusesem cuiul ruginit de care se agățase împins de aceeași întâmplare. Îi fusesem posibilitatea acelei priviri întâmplătoare din avionul de Viena.

Strivită sub talpa adevărului crud, mă uităm la el fără să îl văd. Priveam departe și zâmbeam. În definitiv nimic nu era întâmplător, cu atât mai puțin micile și intensele momente de infinită revelație. Nu trebuise să îi spun nimic, spațiile dintre noi, pauzele acelea pe care nu  reușeam să le umplem nicicum, spuseseră totul.

Eram două lumi perpendiculare care se nimeriseră întâmplător și trecător într-un metrou plin ochi.

(more…)

Erau atâtea de zis

Erau atâtea de zis

Erau atâtea de zis şi atâtea de calculat, erau atâtea de confirmat, atâtea de analizat, erau atât de multe şi atât de bine ascunse în spatele nespuselor, îndărătul prea-mult şi prea des spusului, erau atâtea de multe încât nu exista nici cap şi nici coadă, nici prioritate şi nici sens, erau atât de multe încât nu exista nici direcţie si nici obsesie, nici spor şi nici îndemn, erau atât de multe şi atât de diverse încât am decis să aştept să mai treacă puţin. Am luat prânzul într-o conversaţie non-banală într-un fel de „tête à tête” neplanificat, mi-am băut delicat ceaiul dintr-un pahar de hârtie pe care l-am şifonat fără să vreau şi apoi am făcut lista celor de ne-făcut, de ne-apucat, de ne-analizat, de ne-confirmat, de terminat.

(more…)

Gândesc prea mult

Gândesc prea mult

Eram convinsă, pe vremea aceea, că gândesc prea mult, prea des și mult prea adânc. Despicam într-un mod repetat și apăsat firul în patru, până la epuizare. Multă vreme considerasem această stare de fapt drept o calitate normală ce îmi  permisese o supraviețuire decentă, peste medie. O existență corectă și o evoluție bazată pe merite, fără prea multe coate tocite de învățatul „pe de rost”.

În ciuda aparențelor, nu fusesem niciodată o tocilară. Tot ceea ce stiam era prins din zbor, între 2 chefuri de sâmbătă seara sau pe o margine de masă luminată de mirosul acru de petrol al lămpii improvizate în seri geroase de decembrie, un an înainte de Marea Revoluție. Sau între 2 bătăi cu bulgări de zăpada proaspăt căzută sub o lună plină, departe de întunericul impus din ce în ce în ce mai des și din ce în ce mai aleator, de regim.

(more…)

Noaptea cade-cortină

Noaptea cade-cortină

Mă îndop cu seara pe stomacul gol și noaptea cade-cortină. Luna plânge înfundat și, între două îmbucături, strivesc un țânțar între trei degete . „Unul mai putin” mi se șoptește tandru si eu râs sadic. Aprob, aprind o lumânare împotrva țânțarilor și mestec mai departe. Gânduri, stele, zile, nopți, vina primăriei, vina mea, vina țânțarilor, nu mă decid.

(more…)

Sentimentele …

Sentimentele …

Sentimentele … Le-am lăsat pe undeva pe drum, undeva departe, ascunse printre carcase de vechi PC-uri și tuburi catodice. Lucrurile mari s-au demodat și, odată cu trecerea anilor, ne-au năpădit lucrurile din ce în ce mai mici. Ni s-au împlantat lucruri microscopice care au început să gândească în locul nostru, să execute o parte din alte lucruri în locul nostru, să simtă în locul nostru

A trebuit, la un moment dat, să organizăm o lovitură de stat ca să ne cerem dreptul la sentimente înapoi. Atunci ne-am câștigat dreptul la o zi pe săptămână. O zi pe săptămână în care ne putem aduce aminte vremuri și preistorie, timpuri înecate în praf și pulbere fină scuipată pe furiș prin ungherele reciclării zilnice obligatorii. O zi pe săptămâna doar cu degete neprelungite și cu ochi fără dioptrii, o zi cu întâlniri în carne și oase, o zi doar cu noi. O singură zi.

(more…)

Muzica urlă defazat

Muzica urlă defazat

Soarele bate frunze galbene pe umăr, muzica urlă defazat şi cineva – nu ştiu cine – numără trecerile. Un pas, doi paşi ….. O mulţime prea mică şi prea înceată de paşi. Mă urc într-un tren aproape plin şi-mi găsesc un loc la o fereastră. Cânt şi plâng. Sau poate invers. În faţa mea un om la vreo 30 de ani găseşte asta ciudat şi mă fixează. Fix şi lung. Mă fac că nu exist. Că nu există. Că mă pierd. Că mă afund. Că mă chinui. Că nu mă mint. Mă fac şi nu reusesc să mă fac.

Am defectele mele.

Omul continuă să-mi numere lacrimile. Număr decibelii şi dau drumul la buclă. La dracu’ cu convenţiile ! Cineva îmi vorbise de buchete şi eu le exclusesem din start. Nu-s făcută pentru buchete. Mă întreb în buclă : am fost vreodată ? Bucla se toceşte repede şi mă pierd pe drum.

Între două peroane pline ochi privesc omul din profil şi mă întreb … Oare cât de mult i-ar sta o definiție? Gândesc degeaba, nu i-ar sta.

Dar eu?

(more…)

N-am împărțit nimic

N-am împărțit nimic

Până la o anumită vârstă n-am împărțit nimic. Cu nimeni.  Aveam para mea, merele mele, poveștile mele nemuritoare în coperți flexibile, gândurile mele, intuițiile mele, paginile mele, citite și răscitite, ideile mele, imaginile mele desenate undeva dincolo de realitate – realitatea mea – straturile mele luate la picior din când în când, potecile mele, cărările mele, brândușele mele albastre la marginea pădurii, luminișul meu la capătul potecilor, cariera mea de piatră, pietrele mele cubice, dunga mea pe mijlocul străzii mele, inexistenta mea dungă, doar ghicită imediat după groapa din baza dealului meu, poarta mea verde, ruginită, strâmbă mea poartă verde în vârful scărilor tăvălite de ani, anii mei, trecutii mei ani chinuind între pleoape gânduri înlăcrimate, lacrimile mele, depărtările povestite între două rebus-uri, cuvintele mele căutate în dicționare putrezite de timp, timpul meu liniar, întins cât să le cuprind dintr-o privire, sensurile mele, unice mereu, unicele mele închipuiri ascunse între două coperți albastre de vinilin ieftin, coperțile mele peste versurile Bacoviene, versurile mele Bacoviene recitate-n șir sub ploile mele fine de vară, ploile mele fine de toamnă, toamnele mele târzii în prag de iarnă, zăpezile mele veșnice ….

(more…)

Sub viţa bătrână

Sub viţa bătrână

Stăteam sub viţa bătrână şi îl ascultam. El privea paharul cu picior şi-mi spunea că un pahar mai merge. Că aşa îi spusese doctorul. ”Un pahar pe zi merge”.

Îl inspira vinul, între două înghiţituri îmi povestea. Oameni, locuri, fapte. Toate îl inspiraseră. Se jucase toată viața cu ele, inventând poveşti.

”Oamenii iubesc poveştile”, îmi spunea, jucându-se cu barba groasă. Nu se mai rădea ca altădată, o lăsa să crească ”până începea să-l gâdile”, aşa-mi spunea. Eu îl priveam şi încercam să trec dincolo de non-esteticul momentului. Nu puteam.

”Oamenii apreciază subiectele cu cap şi cu coadă, mesajele în care să se regăsească”, continua. ”Oamenii apreciază toate astea mai presus de stil şi întorsăturile lingvistice”.

Apoi tăcea, vreo două-trei minute bune tot tăcea, până când vântul îi zbârlea gândurile şi atunci ofta si continua.

(more…)

Proasta clasei

Proasta clasei

Cocuţa îşi dobândise eticheta de „proasta clasei” fără mare dificultate. Numai prin faptul că exista aşa cum numai ea ştia să existe, abătută de grijile şi tristeţile celorlalţi, adaptată la un cotidian dictat de egoismul unor adulţi mult prea prinşi în jocul de-a perpetuă seducţie, Cocuţa era un accesoriu obligatoriu moştenit prin sentinţa de divorţ şi acceptat în lipsă de altceva.

Era slabă şi privea lumea trist de la înălţimea celor 7 ani şi un pic prin nişte ochi negri abătuţi. Hainele îi erau ponosite, probabil recuperate din generaţie în generaţie. Copii erau cruzi cu ea, o cruzime neasumată încă la acea vârstă fragedă. O cruzime, însă, completă : de dis-de- dimineaţă când cursurile începeau şi până patru ore după, când clopoţelul anunţa, într-un sfârşit, marginea superioară a unui calvar abia la început.

(more…)