Un blog profund

Mark

Mark

Mark este tipul de bărbat de care orice tipă visează să se îndrăgostească. O doză de indiferenţă cât să stârnească cheful, o privire oblică cât să te crezi cel mai important lucru de pe suprafaţă Pământului şi totul e jucat.

M-am îndrăgostit de Mark într-o miercuri în faţa barului lui O’Hara. A fost un fel de scurtcircuit între două emisfere complet decalate. Ploua mărunt şi mirosea a iarnă. Mă înfofolisem bine şi-mi trăsesem fularul de trei ori în jurul gâtului. Fusese de ajuns o privire, genul acela de privire complet indiferentă, şi gata. Ne îndrăgostisem subit şi veşnic.

Din momentul acela, în faţa barului lui O’Hara, eu şi Mark am devenit un întreg perfect sincronizat. O fiinţă unică, perfectă. Suntem totul în unul şi amândoi într-un tot. Un duo fără decalaje. Binomul perfect.

(more…)

Bănuiam că are multe de spus

Bănuiam că are multe de spus

Ea vorbea atât de repede încât bănuiam că are multe de spus. Dădeam inteligent din cap la fiecare două minute amestecând orezul gălbui cu iaurtul cald. Mi se păruse ciudat orezul gălbui şi întrebase de unde şi până unde acea culoare. Îmi spuseseră- ea şi ceilalţi – că îl amestecau cu nu ştiu ce ierburi. Îmi imaginasem ierburile galbene în fel şi chip şi trecuseam mai departe.

Apoi îi întrebasem de unde şi până unde iaurtul acela cald? Îmi spuseseră – ea şi ceilalţi – că era un iaurt„făcut în casă”, o specialitate a locului. Locul acela straniu situat la intersecţia războaielor. O întrebasem dacă nu îi era frică de loc, de graniţe, de războaie. Îmi spusese că se născuse în Palestina, că emigrase la un moment dat cu o parte din familie, că cealaltă parte rămăsese în Palestina dar nu, nu îi era frică. De ce i-ar fi fost? Bunica-să era încă acolo, în Palestina, „rămăsese să-şi apere Pământul, era menirea ei să-l apere”  iar ea mergea o dată pe an în Palestina, să-şi amintească.

(more…)

O spirală infinită

O spirală infinită

Mă învârt într-o spirală infinită.  Porțile-mi sunt zăvorâte cu lacăte multe și mici. Amurgul mi-l imaginez cu un gust de zahăr pe băț și inima îmi spune că nu sunt departe de adevăr. E doar o simplă chestiune de percepție. De zi și de perspectivă. Azi cred, mâine cuget. Poimâine ? Voi vedea!

Ceea ce contează cu adevărat este direcția. Scopul și senzația. Ideea de mai mult și sentimentul de prea puțin.

(more…)

Îmi place să strâng castane

Strâng castane

Îmi place să strâng castane.
Acum mulți ani, în fiecare toamnă ne băteam pe castane. Erau la normă castanele pe atunci, la pachet cu teancul de ziare Scânteia și cu plasele de sticle și de borcane verzi. Exista pe vremea aceea o stradă plină cu castani bătrani, în față unei unităti militare. De acolo le strângeam.  Nu știam de ce trebuia să le strâng, le strângeam ca toată lumea. Întrebările existențiale au apărut după. Căutam castanele printre frunze galbene și, când găseam una, exista o senzație ciudată, de extas profund.  Bucuria suprema a petei de culoare într-o monotonă nuanță de gri-galben.

Fără să vreau, după câțiva ani buni de zile și de castane, dezvoltasem o dependență de castane. Apoi venise Revoluția și castanii bătrani au dispărusera, omorâți de veac.

(more…)

Mă înșelaseși într-o marți

Mă înșelaseși într-o marți

Mă înșelaseși într-o marți. Îmi aduseseși niște flori albe și mi le oferisesi într-o gară cu peronul crăpat. Îmi aduc aminte și acum mirosul treptelor de ciment crăpate de veac și privirea ta ucigând astfaltul. Te privisem de departe cum era să te împiedici de ultima treaptă și îți ghicisem înjurătura printre dinți. Încercasem să-ți măsor starea după lungimea pașilor, dar mă înșelasem. Capacitatea mea de a desluși nespusele dădea semne de oboseală. Înaintai obosit,  și fredonai o melodie la modă cu ceva ani în urmă. Tu cunoșteai melodia, eu scrisesem versurile.

(more…)

Dă-o naibii de politică!

Dă-o naibii de politică!

Dă-o naibii de politică și privește ! Peștele ăsta a murit degeaba, acum e ros doar de valuri și mâncat de nisip și va sfârși îngropat într-un nămete de nisip cu un băț drept înfipt pe post de cruce. Privește marea și profită, azi e azi și mâine nu se știe … Profită de mirosul de peste putrezit și lasă-te mângâiat de briza mării.

(more…)

În Clermont Ferrand

În Clermont Ferrand

În Clermont Ferrand, colegii de serviciu erau tineri. Sângele le curgea prin vine cald. Al naibii de cald! Vorbeam cu ei într-o engleză ciudată şi argumentată prin semne. Când nu-mi ieşea ceva, râdeam. Râdeam atât de mult şi atât de des, încât devenisem expertă în râs. Râsul de-a plânsul.  Totul are o explicaţie!

Acolo am învăţat cu adevărat să râd. Ziua munceam şi râdeam, noaptea dansam. Seara băteam piatra cubică, străzile acelea înguste, înnegrite de vreme. „Piatră vulcanică” îmi spuseseră colegii şi eu îi crezusem pe cuvânt. După străzi, încercam barurile. Atât de multe, încât ajunsesem la limita de sus a încercatului. Odată cu barurile, încercam nişte băuturi mici şi albe, de băut dintr-o singură înghiţitură. Aprinsă. Nu durea, doar ardea.

Dansul începea târziu şi se sfârşea devreme. Eu sfârşeam întodeauna într-o cameră la mansardă. Camera mea. Colegii, sângele acela cald şi tânăr, sfârşeau mereu altundeva. Dădeam vina pe nebunia specifică vârstei şi continuam. Ziua eram rupţi, copţi, frânţi şi totuşi codam. Codam în buclă, râdeam în buclă, trăiam în buclă. Linii întregi de cod pentru anul 2000. Pe atunci anul 2000 promitea multe …

(more…)

Numai zâmbet

Numai zâmbet

Patroana hotelului, numai zâmbet, mă întrebase ce şi cum, eu îi întinsesem altă hârtiuţă albă. Explicaţia la ”ce şi cum”. Ea îşi amintea, da, îşi amintea de domnul ”x”, rezervase ”flexibil”, acum o săptămână. Masă şi casă, cu WC -ul pe hol. Cheia de la WC, una mare ca de castel, o găseam agăţată de un cui la capătul holului. Eram la etajul doi şi foloseam cheia des. Mi-era atât de singur holul acela lung şi întunecat, și camera aceea mică şi întunecată. Şi toţi bărbaţii aceia ciudaţi cu care împărţeam cheia.

(more…)

O lămaie mare

O lămaie mare

Orașul miroase a lămaie, o lămaie mare, mare și galbenă.  Doi euro kilul, împachetat într-o coală de ziar veche. Stai pe un trotuar strâmb, pe o stradă în pantă și privești doar pașii oamenilor. Apoi înghiți, încet, în sec.

Îți vine să strorci lămâia cu privirea, dar nu poți. Este o lămaie interzisă atingerilor. Scrie clar, cu litere mari, pe un afiș rupt într-un colț.

Există atât de mult galben în orașul acela încât ți se colorează degetele și genele și ochii și de atât galben, dar tot nu poți. Asculți doar viața printre nuanțe și pași și piețe mici și pline de oameni și treci ratând momente importante. Momentele acelea când crezi că pleci, dar de fapt, doar întorci spatele și te duci imagindu-ți doar că ai plecat. Mirosul lămâii galbene și mari, rămâne. Rămâi și tu, continuând să crezi că poți.

(more…)

Bucăţi de ziare

Bucăţi de ziare

Erau multe, foarte multe bucăţi de ziare. Trecea trenul verde şi le lua pe sus. Simţeam durerea aerului în contact cu trenul şi durerea trenului în contact cu lumea şi durerea lumii în contact cu mine. Mi-era milă, teribil de milă de literele acelea făcute terfeliţă. Aş fi chemat poliţia să elucideze crima dar poliţiei i se fâlfăia de litere. Fără să vreau deveneam şi eu complice la moarte.

Îmi schimbasem telefonul – pe cel vechi mi-l omorâsem din greşeală ieri – şi acolo, pe peronul acela plin de frânturi de oameni si bucăţi de litere, pe peronul acela înjuram incompatibilitatea la căşti. Mi-era atât de gol fără sunete. Auzeam o muzică ciudată şi-mi şopteam că nu sunt eu. Că poate m-a înlocuit cineva la trezire. De trezit mă trezisem eu, eram într-un tunel şi mi se luase lumina. Imediat după, nu mai ştiam. Mă pierdusem undeva pe culoarul între camera de zi şi camera de noapte. Începuse prost ziua, poate de aceea. Toate au o explicaţie, până şi crimele. Ieri seară aş fi ucis din dragoste dar nu putusem. Lipsea victima. Îmi imaginasem crima în buclă până la unsprezece fix când mă luase somnul şi o lăsasem pe mâine. Mâine (adică azi) uitasem unde rămăsesem şi începusem să mă caut. Nu mă găsisem. Îmi luasem rucascul negru pe spate îmi spusesem „să ne căutam, cine ştie?” şi mă trezisem acolo, printre bucăţile acelea de ziare şi frânturile acelea de oameni. Eram şi eu o frântură dintr-o spirală. Întotdeauna îmi plăcuseră spiralele. Nu există capăt la spirală. Există doar posibilităţi.

Priveam bucăţile acelea de ziare şi mă durea aerul în contact cu trenul şi trenul în contact cu lumea şi lumea în contact cu mine. Empatizam prea tare cu toţi si cu toate. Asta era, poate, una dintre posibilele explicatii.

Sau poate nu ?