Un blog profund

Apoi m-am îndrăgostit.

Apoi m-am îndrăgostit

Apoi m-am îndrăgostit. Mi-o imaginam tandra și moartă după mine. Blondă, cu o suvita rebela peste ochiul stâng. Mereu pusă pe sotii. Îmi scria ca i-ar plăcea să facă duș cu mine. Să intre ea prima, să potrivească apa și apoi sa închidă ochii. Când închidea ochii, mă pierdeam de tot. Îmi imaginam toți stropii pe gatul ei și mă sufocam. Apoi burta ei devenea deodată extrem de plată și eu îmi așezam capul sub jetul de apă și începeam să plâng. Era atât de bine să iubești! Nu mai iubisem decât o dată. O chema Ana și avea ochii verzi. Nu era o fată ordinară, abia de îndrăznea să imi atingă degetele și se machia într-un verde pal. Aproape că nu se vedea cât de tare țineam la ea. Aproape că n-o țineam de mână și, de frica oamenilor care ne priveau de jur împrejur, aproape că n-o sărutam. Și acum ii mai simt gustul din când în când. Era atât de timidă încât, la un moment dat, a trebuit să nu o mai iubesc. De fapt, așa credeam pe atunci, că trebuia să nu o mai iubesc. În realitate îmi plăcea până și verdele pal și, mai ales pleoapele ei.

(more…)

Formule

Când realizasem că nu se mai poate face nimic, hotarâsem să nu mai inventez formule. Devenisem deja elefant. Atunci mă apucasem să-mi imaginez că pot da timpul înapoi. La început funcționase perfect. Închideam ochii și mă forțam să văd totul în alb și negru. Emisiunile, puse cap la cap, durau în fiecare zi două ore și începeau mereu cu imnul național. De sfârșit îmi aduceam cu greu aminte. Până și în vis adormeam repede și sforăiam fix la mijlocul unui discurs. În vis îmi imaginăm linguri. În mare parte din timp foloseam linguri de lemn, pentru că țineau mai mult.

(more…)

Foc

Pentru că nu mai doream să re-inventez spațiile
Am luat o lumânare galbenă și un băț de chibrit care nu se aprindea din prima
Și apoi am mai luat unul
Și încă unul
Până ce am construit un cerc din bețe de chibrit în jurul meu
“Oh, cât de nesemnificativă rază la pătrat”
Mi-am spus și apoi am decis să nu respect regula acelui spațiu
Pe care tocmai îl creasem
Și, odată cu primul pas în afara cercului,
Re-inventasem tot restul
Începând cu focul
Și terminând cu mine.

Oameni

Mă împiedic la tot pasul

De ghiozdane portocalii

Și mă întreb, tot de fiecare dată,

Unde oare or fi dispărut

Oamenii,

Ființele acelea inteligente

Care, dacă nu au devenut experți în date, în securitate sau în orice altceva

Au ajuns, cu siguranță, să mature străzile

De ghiozdanele altora și apoi să se întrebe

Unde oare or fi dispărut oamenii, ființele acelea inteligente

Care s-au pierdut pe drum.

Prea ud

De fapt, ne tragem din pietre răsturnate

Uite, de exemplu piatra aceea cubică

Seamănă cu tine

Are forma urechilor tale

Și a nasului tău mereu în vânt

Are zâmbetul tău când privești fără să vezi

Și lățimea umerilor tăi picați

Și, cel mai important,

Are privirea ta lipită de astfaltul ud

Când a plouat

Și tu ai alunecat

Undeva la intersecția pietrei

Cu marele boulevard.

Fir'ar mama ei a dracului de soarta nenorocită !

Fir’ar mama ei a dracului de soarta nenorocită !

Fir’ar mama ei a dracului de soarta nenorocită ! Dacă știam ce mă așteaptă, nu mă mai nășteam ! Niște mostri, vă jur că am nimerit peste niște veritabili mostri ! La început mi-au zâmbit, așa cu zâmbetele lor ipocrite și flămande, așa mi-au zâmbit și de aceea mi s-au părut niște ființe atrăgătoare, pline de bune intenții și foarte sentimentali. Foarte sentimentali. Mă mângâiau pe cap cu buricele degetelor lor fine și apoi se întorceau spre puii lor și le spuneau să mă atingă și ei la fel, așa din vârful degetelor, dar să nu mă strângă prea tare că nu-s de jucărie. Și puii lor mă atingeau așa, din vârful degetelor lor mici și nevinovate și mă mângâiau și nu strângeau și râdeau cu dintii lor știrbi și erau atât de drăgălași că-mi venea și mie să-i mângâi pe ei dar eu nu puteam să-i mângâi că nu aveam degete dar închideam ochii de drag și le arătăm așa, în felul meu, că-mi place de ei, dar uneori puii uitau de chestia aceea cu cât de tare să mă strângă și atunci simțeam că mă sufoc și scoteam niște sunete ascuțite care îi speriau pe părinții puilor și îi făceau să se întoarcă brusc spre pui și să le strige enervați ” nu ți-am zis să nu-l strângi prea tare ? De ce l-ai strâns ?” și atunci unii pui abordau un zâmbet inocent și nu mă mai strângeau iar alții începeau să plângă cu sughițuri. Dar puii s-au plictisit repede de mine și abia atunci a devenit cu adevărat greu. Cand puii s-au plictisit de mine, au început să mă îndoape.

(more…)

Un elefant galben pe un câmp

Un elefant galben pe un câmp

Sunt zile când am senzația că m-a călărit toată noaptea un elefant galben. Azi e una din acele zile. E o ceață atât de deasă între mine și lume încât câmpul din fața casei pare un câmp de lupta în care cel mai deștept tocmai a cedat. Începând de ieri sunt din nou un elefant galben și trist. Până la urmă sistemul m-a învins și chioșcul mic cu geam de plastic a fost defiintat. Știam că se va întâmpla odată și odată, era normal să se întâmple. Ca urmare a progresolor tehnologice din ultima vreme, biletele pe hârtie fuseseră scoase din circulație odată cu mine. Schimbarea venită din interior, noul meu eu, nu fusese suficientă.

(more…)

Taxi și pui

Bărbatul se oprește în fața șaormeriei Băneasa din cartierul cu blocuri de pe vremea comuniștilor, cere o șaorma de pui cu sos alb, varză roșie și ceapă, plătește fix douăzeci și trei de lei și cinzeci de bani și apoi privește în jur. În spatele lui s-a format deja o coadă lungă.

Ia șaorma înfășurată într-o hârtie albă, cerată și mai zăbovește puțin, cât să-i mulțumească fetei care servește. Fata nu răspunde, e ocupată cu o șaorma de vită cerută de mustăciosul cu pălărie care-l împinsese mai devreme. Se întoarce, îi aruncă o privire enervată mustăciosului și-l calcă , din greșeală, pe picior.

(more…)