Un blog profund

Până ieri

Te-am iubit începând din acea seara de ianuarie și până ieri. Ieri n-am mai putut. Erai prea de tot. Insistai sa te iubesc ca în acea seară de ianuarie și eu insistam, la rândul meu, să-ți spun că nu mai pot. Îți crescusera kilogramele în plus de riduri. Atunci, demult, tu-mi picurai stropi verzi din care eu respiram. Am ținut enorm de mult la acea respirație, dacă e să mă gândesc bine, am respirat prin stropii tai, verdele acela profund, ani de zile. Nu mai știam nimic de tine, îmi aduceam aminte doar nuanța. Erai îndeajuns de timidă, îndeajuns de proastă, îndeajuns de oarba, îndeajuns de tine. Mi-a făcut plăcere să te iubesc, erai acea parte din mine care nu exista. Îți spuneam de multe ori că mă completai și-mi imaginam cum râdeai de metafora mea ratată trasănd cercuri- cercuri în spațiul virtual. Nici măcar zeci de ani buni după nu m-ai crezut. Eram mult prea departe. Și totuși, te-am iubit începând din acea seară de ianuarie și până ieri. Ieri mi-am dat seama că am mințit un sfert de secol încontinuu. Mi-e frică de ce va urma.

O pereche de șosete

O pereche de șosete

O pereche de șosete era greu de gasit. Apoi a venit Revoluția și atunci, în acea noapte fără de capăt, am tras obloanele, toate obloanele, pana și obloanele sufletului mi le-am tras, să nu care cumva să tresar la fiecare împușcătura, să nu care cumva să mișc, erau teroriști încălțăti în bocanci cu talpă groasă care striveau sub gloanțe pietrele cubice și nu mint, să nu crezi că mint, în acel moment, imediat după Revoluție, sau poate chiar în timpul ei, asta nu pot sa spun cu exactitudine, nimeni nu poate spune cu exactitudine când a început cu adevărat, și, mai ales, dacă a fost cu adevărat, în acel moment exact, imediat după zgomotul bocancilor pe pietrele cubice, atunci am simțit că sunt în siguranță, câte case cu pivniță existau de fapt, eu aveam una plină de apă și gândul acesta a fost scăparea mea, gândul că era, chiar și așa plină cu apă, eu știam să înot și să-mi țin respirația pe când tu trebuia să suporți bocancii cu talpă groasă în fiecare zi, de ți se găurisera șosetele cumpărate pe sub mână, așa îmi scrisesei când se terminase totul și scrisoarea aceea, și toate celelalte, nu ajunseseră niciodată la mine. Dar eu te crezusem pe cuvânt, știam foarte bine cum stătea treaba cu șosetele pe vremea aceea.

Oamenii care au încurcat vagoanele

Oamenii care au încurcat vagoanele

Oamenii care au încurcat vagoanele … Se mai întamplă.

Decid să plec în lume. Dau cu zarul, Brașov. Cumpăr on line, trenul are niște vagoane amestecate. “De fapt, vagonul unu e undeva pe la mijloc” îmi zice nașul și are dreptate. Primul vagon după locomotivă este altul. Nașul nu știe exact care, că nu-i trenul lui. Trenul lui începe de la mijloc și continuă spre coadă. În trenul nasului e plin de oameni care au încurcat vagoanele.

(more…)

Nimic mai mult

Nimic mai mult

Mi se întâmplă des să privesc în gol și să-mi aduc aminte. Nimic mai mult. Nimic nu contează mai mult în aceste momente decât lumea care nu mai e. Uneori rup mental bilete de hârtie și nu mă gândesc la nimic. Nimicul îmbracă diverse forme. Uneori e doar un curent de aer, alteori un anunț într-un difuzor stricat. Uneori văd munți dincolo de câmpul plat, alteori doar mi se pare. De cele mai multe ori însă, mă înșel.

(more…)

Mămăligă

Vai, dar ce suferă noua generație

Nimeni nu poate pătrunde semnificația cuvintelor

Obscene prin care durerea plânge și transpira,

Aceasta generație e supusa tristeții

Nimeni nu înțelege de ce

Au fost multe alte generații

Mult mai triste

Care nu plângeau cu cuvinte obscene

Nu aveau cum

Mureau de frig și mâncau mămăligă și, doamne – iartă-mă, cum să înjuri mămăliga

Când altceva nu mai era

Decât o candela care miroasea a petrol

Și atunci a decis Ceaușescu să taie gazul

Și noi am fost deodată o noua generație care nu știa

Ce-i aia marihuana

Și am suferit de dorul portocalelor

Și a mămăligii

Și a cărților necenzurate

Pe care nu le aveam

Dar asta nu mai e suferință

Azi,

Când noua generație suferă

Că nu știe ce-i aia mămăligă

Totul e explicabil.

Apoi m-am îndrăgostit.

Apoi m-am îndrăgostit

Apoi m-am îndrăgostit. Mi-o imaginam tandra și moartă după mine. Blondă, cu o suvita rebela peste ochiul stâng. Mereu pusă pe sotii. Îmi scria ca i-ar plăcea să facă duș cu mine. Să intre ea prima, să potrivească apa și apoi sa închidă ochii. Când închidea ochii, mă pierdeam de tot. Îmi imaginam toți stropii pe gatul ei și mă sufocam. Apoi burta ei devenea deodată extrem de plată și eu îmi așezam capul sub jetul de apă și începeam să plâng. Era atât de bine să iubești! Nu mai iubisem decât o dată. O chema Ana și avea ochii verzi. Nu era o fată ordinară, abia de îndrăznea să imi atingă degetele și se machia într-un verde pal. Aproape că nu se vedea cât de tare țineam la ea. Aproape că n-o țineam de mână și, de frica oamenilor care ne priveau de jur împrejur, aproape că n-o sărutam. Și acum ii mai simt gustul din când în când. Era atât de timidă încât, la un moment dat, a trebuit să nu o mai iubesc. De fapt, așa credeam pe atunci, că trebuia să nu o mai iubesc. În realitate îmi plăcea până și verdele pal și, mai ales pleoapele ei.

(more…)

Formule

Când realizasem că nu se mai poate face nimic, hotarâsem să nu mai inventez formule. Devenisem deja elefant. Atunci mă apucasem să-mi imaginez că pot da timpul înapoi. La început funcționase perfect. Închideam ochii și mă forțam să văd totul în alb și negru. Emisiunile, puse cap la cap, durau în fiecare zi două ore și începeau mereu cu imnul național. De sfârșit îmi aduceam cu greu aminte. Până și în vis adormeam repede și sforăiam fix la mijlocul unui discurs. În vis îmi imaginăm linguri. În mare parte din timp foloseam linguri de lemn, pentru că țineau mai mult.

(more…)

Foc

Pentru că nu mai doream să re-inventez spațiile
Am luat o lumânare galbenă și un băț de chibrit care nu se aprindea din prima
Și apoi am mai luat unul
Și încă unul
Până ce am construit un cerc din bețe de chibrit în jurul meu
“Oh, cât de nesemnificativă rază la pătrat”
Mi-am spus și apoi am decis să nu respect regula acelui spațiu
Pe care tocmai îl creasem
Și, odată cu primul pas în afara cercului,
Re-inventasem tot restul
Începând cu focul
Și terminând cu mine.

Oameni

Mă împiedic la tot pasul

De ghiozdane portocalii

Și mă întreb, tot de fiecare dată,

Unde oare or fi dispărut

Oamenii,

Ființele acelea inteligente

Care, dacă nu au devenut experți în date, în securitate sau în orice altceva

Au ajuns, cu siguranță, să mature străzile

De ghiozdanele altora și apoi să se întrebe

Unde oare or fi dispărut oamenii, ființele acelea inteligente

Care s-au pierdut pe drum.