Un blog profund

Showing: 11 - 20 of 55 RESULTS
De-ar fi fost

De-ar fi fost

De-ar fi fost să-și descrie starea, cuvintele i-ar fi fost de prisos. I-ar fi trebuit culori vii și arome puternice. Cărase toată ziua legume și fructe de i se învinețiseră de tot degetele și acum spăla borcane.

Nu-și putea explica exact de ce, dar zgomotul buretelui tăvălit pe sticla albăstruie îi provoca mereu aceași imagine: o potecă înzăpezita și, fix la capătul ei, un revelion pe un vârf de deal. Apoi doar muzică, multă muzică, muzică dată la maximum la un magnetofon vechi. Muzică de înnebunit vecinii. Dans și muzică.

(more…)

Seara tace din toate încheieturile

Seara tace din toate încheieturile

Seara tace din toate încheieturile şi, între două adieri subţiri de vânt, scuipă pauze. Mă împiedic în pauze, mă ridic spaţiu. Mestec în ceaşca neagră până nu mai rămâne nici abur. Seara ascultă ştiri în buclă, mereu aceleaşi ştiri, aceleaşi buclă. Nici nu ninge, nici nu plouă, nu se anunţă nici alte seri. Seara citeşte romane începute de-un veac. Un an cât un veac. Pagină după pagină, cad secolele. Pagină după pagină se umplu spaţiile. Sunt într-un pericol permanent pauzele. Nu există cinism, nu există râcă, nu există decât rânduri. Rânduri şi secole printre rânduri.

(more…)

E ca și cum

E ca și cum

E ca și cum ați auzi apa susurând și ați căuta originea. Ați analiza originea la rece, apoi la cald, ați pune mâna să simțiți, ați simți peretele umed, ați găsi originea și ați telefona.

E ca și cum vi s-ar spune să vă duceți să constatați, să-i asociați un nume apei care susură și apoi ați lua liftul și ați apăsa pe butonul care trebuie. Butonul de deasupra voastră. Apoi ați coborî fix deasupra voastră și ați constata că acolo, fix deasupra voastră, nu există nimic din voi, nici măcar o ușă verde cu un număr mic inscripționat pe tocul ușii de deasupra voastră .

(more…)

Te agăţai de tavan

Te agăţai de tavan

Te agăţai de tavan, te ţineai strâns cu toate degetele strânse tare, tare de tot până se înroşeau toate degetele şi cădeau unul câte unul  toate degetele şi apoi se făceau cioburi şi atunci mă puneai pe mine să strâng de pe jos toate cioburile şi eu scoteam o mătură galbenă, fină şi te gâdilam tare, cât puteam eu de tare te gâdilam şi tu îmi spuneai că aşa face doar mustaţa şi-ţi strângeai cioburile şi le lipeai singur la loc şi eu luam mătura galbenă, fină şi făraşul şi mai dispăream puţin, foarte puţin, doar atât cât să-ţi lipeşti tu singur toate cioburile la loc, până să devină  toate din nou degete şi, când terminai de lipit, mă întrebai unde sunt şi eu îţi spuneam unde şi nu ştiu dacă mă credeai pe cuvânt dar dădeai impresia că da iar apoi mă întrebai în ce culoare sunt şi eu îţi spuneam „în verde” şi mă miram că mă tot întrebi de culoare, doar ştiai foarte bine în ce culoare sunt iar după, imediat după, mă puneai pe mine să te întreb la rândul meu dar eu nu ştiam întrebările pe de rost şi atunci le inventam, una câte una, una peste alta, una după alta până nu mai rămâneam decât eu, departe de tot dar tu mă imaginai aproape, foarte aproape şi mă întrebai dacă mai sunt şi eu îţi spuneam că da, mai sunt, şi aş putea mai putea fi mult timp şi atunci te agăţai din nou de tavan şi strângeai cât puteai tu să strângi de tare şi-mi spuneai că n-ai cum să dormi, cum dracu’ să dormi acolo, agăţat de tavan cu degetele făcute cioburi şi cioburile făcute degete şi eu te credeam pe jumătate, erai prea sus şi prea departe ca să fie adevărat.

1984 vara

1984 vara

Undeva prin 1984 vara dezvoltasem o pasiune inexplicabilă pentru șervețele.

Pe vremea aceea nu se găseau șervețele mai deloc. Când “se  dădeau servețele”, se forma  instantantaneu o coadă  mare și fugea zvonul cu viteza luminii. Dar, până să ajungă zvonul la noi, mare parte din oameni, se și terminau șervețelele.

De aceea, în loc de șervețele, se folosea hârtie igienică. Hârtia igienică avea o textură dură și o culoare nedefinită. Un fel de gri cu tendintă bej, apăsător.

(more…)

Acea sensibilitate a decenţei

Acea sensibilitate a decenţei

Exista acea sensibilitate a decenţei care mă împiedica să urlu în gura mare „a înflorit lavanda”.  Dar lavanda înflorea şi eu mă bucuram… Mă bucuram în şoaptă înghiţindu-mi cuvintele, mă înecam în movul profund şi apoi plângeam de prea mult soare. Spicul era subiectul meu de predilecţie toată săptămâna. Pe cine putea interesa în asemenea măsură un spic verde cu mov la capăt? În niciun caz pe vecinii de la etajul patru. Ei aveau alte subiecte de prelecţie. Copiii lor tropăiau, plângeau şi zbierau, iar zgomotele crăpau geamurile groase şi perne cu puf şi înfundau şi mai tare degete în urechi.

Exista acea sensibilitate a decenţei care mă împiedica să urlu în gura mare ” a venit vara”. Dar vara venea şi eu mă bucuram … Mă bucuram pe vârfuri în spatele muşcatelor roz urmărind cu sufletul la gură viaţa vecinilor de peste drum. El părea profesor şi ea părea profesor. Fetelor lor, cele două fete de vârste apropiate, păreau fete de profesori şi câinele lor cel alb era perfect asortat la apartamentul cu trei camere cu balconul spre vest. Câine alb de profesori. Cel mai tare şi mai tare însă îmi plăcea pisica lor. Era o pisica cu iniţiativă care escalada balustrada îngustă când îmi era lumea mai dragă şi sensibilitatea mai în toi. O escalada şi gata, ramânea acolo, una cu balustrada, muşcând din iarba grasă pentru pisici, digerând, aşa nemişcată, viaţa ei mizerabilă de pisică asortată la tot restul.

(more…)

Azi m-am străduit să nu

Azi m-am străduit

Azi m-am străduit să nu. Să nu mai, să nu care cumva, să nu care cum, să nu încep, să nu termin, să nu trec peste, să nu trec cu vederea, să nu fac pasul cel mare, să nu fac pasul prea mic.

Apoi m-am chinuit să depăsesc starea, senzația de prea plin, ideea de nimic, vidul dintre doi oameni, cozile la posibilități, pretențiile la peste poate, impresia că.

(more…)

Uneori mă supăram pe cuvinte

Uneori mă supăram pe cuvinte

Uneori mă supăram pe cuvinte. Mă supăram pe mine. Pe imposibilitatea mea de a creea cuvinte la cerere pe măsura subiectelor. Nu știam să creez aplauze decât în șoaptă. Aplauzele din vârful buzelor, din vârful degetelor, aplauzele acelea nu erau aplauze pe măsura subiectelor mele. De fapt, nu știam să creez subiecte, îmi asumam doar responsabilitatea imposibilității, a limitei de sus. Îmi luam felia, o priveam și-mi spuneam că sosise momentul s-o ung. S-o nimicesc. S-o ascund de semnificațiile vizibile. Nu știam să număr sutele și nici miile. Cuvintele mele erau răpuse de șoapte și șoaptele de mii de pauze.

(more…)

Mark

Mark

Mark este tipul de bărbat de care orice tipă visează să se îndrăgostească. O doză de indiferenţă cât să stârnească cheful, o privire oblică cât să te crezi cel mai important lucru de pe suprafaţă Pământului şi totul e jucat.

M-am îndrăgostit de Mark într-o miercuri în faţa barului lui O’Hara. A fost un fel de scurtcircuit între două emisfere complet decalate. Ploua mărunt şi mirosea a iarnă. Mă înfofolisem bine şi-mi trăsesem fularul de trei ori în jurul gâtului. Fusese de ajuns o privire, genul acela de privire complet indiferentă, şi gata. Ne îndrăgostisem subit şi veşnic.

Din momentul acela, în faţa barului lui O’Hara, eu şi Mark am devenit un întreg perfect sincronizat. O fiinţă unică, perfectă. Suntem totul în unul şi amândoi într-un tot. Un duo fără decalaje. Binomul perfect.

(more…)

Bănuiam că are multe de spus

Bănuiam că are multe de spus

Ea vorbea atât de repede încât bănuiam că are multe de spus. Dădeam inteligent din cap la fiecare două minute amestecând orezul gălbui cu iaurtul cald. Mi se păruse ciudat orezul gălbui şi întrebase de unde şi până unde acea culoare. Îmi spuseseră- ea şi ceilalţi – că îl amestecau cu nu ştiu ce ierburi. Îmi imaginasem ierburile galbene în fel şi chip şi trecuseam mai departe.

Apoi îi întrebasem de unde şi până unde iaurtul acela cald? Îmi spuseseră – ea şi ceilalţi – că era un iaurt„făcut în casă”, o specialitate a locului. Locul acela straniu situat la intersecţia războaielor. O întrebasem dacă nu îi era frică de loc, de graniţe, de războaie. Îmi spusese că se născuse în Palestina, că emigrase la un moment dat cu o parte din familie, că cealaltă parte rămăsese în Palestina dar nu, nu îi era frică. De ce i-ar fi fost? Bunica-să era încă acolo, în Palestina, „rămăsese să-şi apere Pământul, era menirea ei să-l apere”  iar ea mergea o dată pe an în Palestina, să-şi amintească.

(more…)