Un blog profund

Showing: 1 - 10 of 94 RESULTS
Ioana coboară să fumeze.

Fotografia

Ioana coboară să fumeze. Își ia geanta cu ea și își caută țigările. Le găsește. Bricheta nu-i. O fi pierdut-o undeva pe sub scaune. Nu-i bai, fumează mulți pe peron. Cere un foc unui turist. De fapt, habar nu are dacă -i turist. Are doar mutra de om în trecere. Ea știe să detecteze calitățile și defectele oamenilor. Are criteriile ei interioare de a categorisi oamenii.

Femeia din compartiment, de exemplu, cea care miroase a liliac, e genul de femeie care știe ce vrea. Genul care știe să ceară și, dacă nu i se dă, genul care știe să impună. Ioanei nu-i plac oamenii care impun. Care bat cu pumnul în masă și speră că totul se rezolva cu un pumn bătut în masă.

Ceva din privirea femeii i-o făcuse antipatica Ioanei. Nu o știe, nu a mai văzut-o niciodată. Sau nu-și amintește să o mai fi văzut vreodată. În ultima vreme Ioanei i se întâmplă des să uite. Îi dispar, pur și simplu, bucăți din trecut. N-a reușit până acum să găsească regula după care îi dispar bucățile din minte. Uneori uită unde și-a lăsat telefonul. Alteori uită de vreo întâlnire. Nimic important. Până acum nimic important.

Termină țigara, o aruncă între șine și urcă în tren. În compartiment nu e aer, geamul este aburit și bătrânul de la geam da senzația că se sufocă. Ioana știe să citească oamenii care dau să se sufoce. A trecut și ea printr-o perioadă lungă în care se sufoca în fiecare zi. I se explicase că va trece cu timpul și chiar trecuse. Încet, dar sigur, trecuse. Poate din cauza medicamentelor, poate pentru că timpul le rezolvă, până la urmă, pe toate. Bătrânul de la geam aduce puțin cu bunicul ei.

Pe bunicul nu l-a uitat niciodată. La fel ca Ovidiu, bunicul i-a rămas agățat undeva în minte. Există bucăți care dispar și bucăți de care nu poți scăpa. Cine să mai înțeleagă cum sta regula cu bucățile?

Bunicul îşi trăise mai mult de jumătate de viaţă în altă epocă. Îi spunea  că nu-i mai place demult mămăliga. Şi nici cartofii nu-i mai plăceau demult. Mâncase prea mult. Abuzase, forţat de timpuri.”Vremuri grele Ioana dragă”, îi spunea.

Ovidiu era una dintre vedetele liceului. Știa şi profita. Crescut într-o familie de intelectuali, iubea muntele, libertatea şi fetele. Era un magnet viu prin definiţie, un leader-ul înnăscut. Atrăgea oameni, priviri, sentimente, probleme, invidii dar lua viaţa aşa cum i se dădea : ca o acadea. Pentru el nu existau întrebări existenţiale, nu exista trecut, nu exista viitor. El trăia prezentul cu intensitatea ultimei zile.

Bunicul trăise două războaie. Fuseseră în total zece fraţi, din care trei vitregi. Aşa era pe vrema aceea, nu se numărau copii. Trei muriseră de mici, ceilalți se împrăştiaseră care pe unde, prin ţară.

Viaţa lui Ovidiu părea sa fie un şir fluid de întâmplări fericite. La trei ani descoperise zâmbetul Mihaelei. Erau vecini de pătuţ şi-şi petreceau zilele zâmbindu-şi reciproc. El zâmbea întotdeauna primu, șarmul său natural făcea tot restul.

La şapte ani apăruseră în viaţa lui Laura, Camelia, Luminiţa şi multe altele cărora le uitase demult numele. La cincisprezece ani când începuse și el să se maturizeze, Ovidiu devenise cinic. Cinic și rău. Era felul lui de a se răzbuna pe vremurile acelea, în care era obligat să supraviețuiasca.

Vremuri grele și limitate. Nu-i mai ajungea camera strâmtă de bloc construit în anii optzeci, nu-i mai ajungea salariul părinților, nu-i mai ajungea nici cartierul și nici orașul.

(more…)

Plapuma roz

Plapuma roz

Dimineața căzuse bombă peste plapuma roz care îmi acoperea ochii.

Mă speriasem atât de rău încât văzusem niște stele mici și portocalii pe peretele dinspre sufragerie. Fusese un zgomot gros, ca de tobă spartă, care mă scosese cu forța dintr-un vis în care se făcea că pluteam deasupra unui oraș al cărui nume nu mi-l mai amintesc.

Inițial crezusem că mi se pare, că zgomotul de tobă spartă fusese doar o atingere nefericită cu aripa vreunei nefericite zburătoare.

Apoi deschisesem ochii și îl zarisem pe el. Mă privea cu niște ochi mari, albaștri, și zâmbea. Din cauza zgomotului, îmi sarise de tot somnul și orașul fără nume dispăruse brusc. Pentru că el, posesorul acelor ochi albaștri și profunzi, nu zicea nimic, îi propusesem să bem o cafea. Acceptase zâmbind în continuare.

Mă gândisem atunci că poate am o față sifonata de la pernă, de-a dreptul respingatoare. Sau că am ochii bulbucați din cauza somnului. Sau poate nu. Într-un final hotărâsem să remediez situația. Intrasem în baie și dădusem drumul la apă. În timp ce eu îmi aruncam cu apă rece pe față, încercând să uit de zgomot, el pusese deja apa la fiert în ibricul roșu.

Când ajunsesem în bucătărie, cafeaua era deja gata. Afară ploua mărunt și, înainte să apuc cana cu ambele palme și să înghit cele două pastile, încercasem să-mi dau seama unde greșisem. Așa, așezat în fața mea, cu un zâmbet întins de la o falca la alta, părea mai viu decât oricând.

Apoi adormisem buștean și nu mă trezisem decât când începuse să se lumineze. Undeva, în jurul orei cinci și jumătate, fix în momentul când se auzise zgomotul. Deschisesem ochii și nu mai văzusem nimic.

De data asta îmi reușise

Nurofen

Nurofen

Trec brusc dintr-o stare de euforie totală într -o reclama TV la nurofren. Tranziția îmi ia durerea cu mâna și mă gândesc că e normal să nu conteze prea mult reclama. La asta servesc reclamele. Să te facă doar să crezi. Mentalul face apoi totul. Îmi fac un ceai și-mi amintesc de tine. Funcționează. Apari brusc, cu o barbă deasă și multe fantasme. Eu mă împiedic de nimic la fiecare pas. Tu te joci de-a sfoara. Pe vremuri se chema altfel, am îmbătrânit, ce mai contează. Afară plouă stricat. Nu găsesc alt cuvânt și asum. Amestec mierea în ceașcă cu o linguriță cu coada strâmbă.

Nu, nu e intenționat.

S-a nimerit să fie anapoda. Iar nu se potrivește. Intre ceea ce simt și ceea ce spun este un mare hău. Înghit și caut să găsesc o explicație.

Tu ești, eu doar încerc.

Apoi intru în cabina de duș și-mi închipui că ești cu adevărat. Aici as fi putut pune punct dar, pentru că te încăpățânezi să nu fii, sfârșesc prin a mă spăla pe cap cu un gel de duș cumpărat la reduceri.

Ai grijă

Zilele încep mereu la fel. Apa rece aruncată pe față, grimasa involuntară la contactul cu apa, ochii strânși tare, pleoapele boțite, oglinda care îmi trimite imaginea acelui „eu” puțin trecut, ridurile, cearcănele, ochii strânși din nou, apa rece aruncată din nou pe față, „poate trece senzația, toate trec”, trec visele nopții, trec trei minute în care mă obișnuiesc cu ziua care abia începe, crema antirid așezată în straturi fine, crema de mâini întinsă pe fiecare deget, insistența cu care apăs la capetele degetelor, cafeaua de dimineață, știrile de dimineață, poveștile citite la cafea, ziarul virtual, întrebările, sfaturile celor dragi : ai grijă de tine, ai grijă cum te îmbraci, ai grijă cum te comporți, ai grijă ce zici, ai grijă cum abordezi subiectul, ai grijă ce mănânci, ai grijă să nu te îngrași, ai grijă să nu uiți, să te odihnești, să pui ceasul să sune, să te dai cu cremă pe față, să nu faci riduri în jurul gurii, ai grijă să nu te incrunți prea tare că faci riduri, ai grijă să stai drept, să nu spui prostii, ai grijă să te speli pe mâini, ai grijă să te dezinfectezi, ai grijă să iei declarația pe proprie răspundere cu tine, ai grijă să păstrezi distanța socială, ai grijă să nu te enervezi, ai grijă să nu repeți la infinit același cuvânt.

De câteva săptămâni bune, zilele continuă mereu la fel. Urmez sfatul și am grijă. Am grijă de mine și am grijă de alții. De câteva săptămâni bune am griji. Încerc să mă dezinfectez des, să evit contactele, să nu ating obiectele. Și totuși, uneori nu e posibil să nu ating. Atingerea face parte din supraviețuire. Obiectele au nevoie să fie atinse. Plantele au nevoie să fie atinse, ființele au nevoie să fie atinse. Ating uneori involutar, alteori voit și fiecare atingere doare. Atingerile acestea din ultimul timp îmi fac griji. Mă întreb mereu cât de mult am atins și continui să sper. Mâine va fi altfel.

Străinul

Străinul

Îl știe de undeva pe bărbatul din fața ei. Îl știe sigur de undeva dar nu-și aduce încă aminte de unde. De la un anumit punct încolo, toți bărbații se aseamănă. Toți, dar absolut toți. Să nu care cumva să audă că -i vina ei sau a sorții sau a circumstanțelor că nu a întâlnit bărbatul care să-i infirme regula.

Crezuse o dată, o singură dată, crezuse că îl întâlnise pe bărbatul perfect dar se înșelate. Până la urmă se dovedise a fi un laș. Un laș ca toți ceilalți. „Nu rezistase să o vadă băgând în ea medicamentele cu pumnul”, asa spuneau gurile rele. În realitate, el nu putuse asuma nimic și preferase „să se îndepărteze puțin, doar câteva săptămâni până o să-și mai revină ea”.

Chestia e că ea nu -și mai revenise niciodată. Adică nu mai fusese niciodată „cea de dinainte de”. Când realizase asta, el era deja însurat bine mersi și plecase din oraș. Lumea spunea că întâlnise o fată serioasă în București, cu ocazia unei delegații oarecare. Și cam atât. Detalii nu aflase niciodată.

El nu avusese nici măcar curajul să-i spună verde în față că decisese să -și vadă de calea lui în viață. Îi scrisese doar o scrisoare, un sfert de coala a4 împăturita în 3 și îndesata într-un plic sifonat pe care ea îl găsise intr-o zi în cutia poștală. „E mai bine așa, oricum n-ar mai fi fost ca înainte” scria acolo.

Și tot acolo el o ruga să-l ierte. Ea era sub efectul antidepresoarelor și, pe moment îl iertase. Avusese chiar curajul într-o zi să sune la ușa apartamentului de la marginea orașului să întrebe de el. El nu era acasă, îi deschisese un bărbat brunet cu mustață stufoasa care ii confirmase că se mutase din oraș. Apoi o invitase înăuntru dar ea refuzase. La ce bun să mai continue?

\Considerase faptul consumat și își văzuse de viața ei. În definitiv, toți bărbații sunt la fel, niște caractere slabe, incapabile să treacă de hopurile vieții.

Orașe de hârtie

Orașe de hârtie

Astăzi m-am hotărât să creez un oraș de hârtie în care să încapem doar noi doi.

Tu, doar cu coatele, eu încercând să mă strecor lângă tine. Dori atât de tare încât nu încap nicicum. De nervi stric orașul și te fac ghem. Coșul de gunoi e deja plin și tu dai pe dinafară. Dori și mai tare, iau o nouă coala de hârtie și refac orașul. Îmi zbesti din coș și mă rogi să-mi imaginez doar, să nu cred vreodată ca va fi cu putință și atunci eu încep să construiesc porți și dealuri și, mai ales, dușuri.

Când ajung la dușuri, zâmbești. Acolo este singurul loc în care te simți cu adevărat cel care ești. Începi cu ochii închiși și cobori în cercuri până la buric. Eu nu te cred dar încerc să dau impresia „că”. Nu-ți dai seama, nu contează prea mult, continui să cobori cercuri și eu țip. Habar nu am de ce țip. Poate că îmi place jocul sau, poate că umplu doar un gol. În orașul construit dintr-o coala de hârtie a patru chiar nu mai contează. Acolo, târziu, suntem departe și poate că tocmai ăsta este purul adevăr. Cine poate știi? Nici măcar coșul de gunoi

Auzi, dar tu chiar vii din viitor?

Tu chiar vii din viitor?

Tu chiar vii din viitor?
Puștiul din fața mea nu are mai mult de 7 ani și e îmbrăcat într-un tricou alb, puțin uzat, și în niște pantaloni scurți verzi, decolorați. Vorbește peltic și are are cel puțin un dinte lipsă. Din câte îmi spune, îl cheamă Doru și a ajuns la mare ieri, cu bunica lui. Nu i-a plăcut cu trenul, că era foarte aglomerat și bunica a trebuit să îl țină în brațe. Apoi a adormit în brațele bunicii și s-a trezit la mare. La mare era lume multă care stătea la o coadă la recepție. Camera lui și a bunicii nu era încă gata așa că a trebuit să-și găsească un loc pe linoleum și să aștepte. Linoleumul mirosea a ceapă prăjită și era maro. După ce s-a eliberat camera, el și bunica lui au trebuit să mai aștepte puțin, să se termine coada din față.

(more…)

Jurnal de izolare

Jurnal de izolare

Jurnal de izolare -1

Ies din metrou, ușile se închid cu zgomot, e lume multă dincolo de ușile care se închid cu zgomot, zgomotul acesta de care vă scriu acum se petreca cu mult înainte de nebunia aceea generală despre care poate ați auzit. S-a vorbit pe toate posturile de radio, a apărut și la televiziunile private, până și internetul a vuit timp de trei ore și patruzeci de minute, se razvrătiseră atunci mulți împotriva obiectelor promoționale fără rost, apăruse și un hashtag dedicat, apoi apăruseră ideile, imaginația începuse să-mi dea aripi, era perfect, poezia plutea în aer, uite, de exemplu, prima dată imi trecuse prin cap o umbrelă, nu, nu umbrela propriu zisă ci mai degrabă imaginea ei, o umbrelă mare, încăpătoare,  un obiect util, cu două fețe asortate la picăturile de ploaie,  deschidere manuală și închidere automată, cu coaste și rame din fibră de sticlă complete cu sistem de protecție împotriva vântului.

(more…)

O duminică ca oricare alta

O duminică ca oricare alta

O duminică ca oricare alta, iarbă aproape verde, câteva buruieni apărute peste noapte, câteva narcise și, ascuns în spatele unui măr, Paul.

Paul este vecinul meu. Avem un gard comun și o viță de vie comună și un fel asemănător de a vedea viața. Când ne întâlnim, la gard, avem atâtea de povestit încât ne apucă mereu noaptea. Ultima dată ne-a prins noaptea discutând despre litoralul românesc.

Paul merge în fiecare an la mare, îi place acolo, că are de unde să aleagă, îmi spune de fiecare dată “băi, tu habar nu ai ce fain e la mare, în Romania, acolo soarele strălucește aproximativ 2.500 de ore pe an, litoralul românesc se întinde pe 245 de kilometri, ai peste 250 000 de locuri de cazare litoral în 12 stațiuni plus 2 Mai și Vama Veche, plajele au nisipul fin, nu pietre ca-n Franța sau ca în Italia, poți încă să-ți întinzi cearceaful direct pe nisip, apropo, ți-am spus deja că în Italia am dat 15 euro pe un sezolng și nici măcar băutura nu era inclusă? Ei bine, la mare la noi, te poți, încă, bronza gratis, și, dacă nu vrei să te bronzezi poți merge la delfinariu, în Constanța, la muzee, poți juca minigolf sau tenis, în fine, dacă vrei poți chiar să te dai cu bicicleta sau să participi la un circuit organizat în Dobrogea, oare ți-am spus că bunicul meu a crescut în Dobrogea într-o căsuța mică în mijlocul unei plantații de viță-de-vie?  În fiecare dimineață gusta un pahar de vin și la prânz mânca pepeni, băi ce de amintiri frumoase am, acum aș pleca la mare !”

(more…)

Apoi a venit pandemia

Apoi a venit pandemia

Apoi a venit pandemia. Inițial nu i -am dat importanță, în definitiv supraviețuisem fără mari eforturi și vacii nebune și gripei aviare și chiar și atacurilor teroriste din ultimii ani.

Dacă e să mă gândesc bine, cel mai tare și mai tare mi-a fost frică de bărbosul care venise să-mi instaleze fibra. Era slab, era înalt, semăna cu un terorist, era fix în perioada în care teroriștii, înalți, slabi și cu mustață, atacau frecvent locuri animate din centrul orașului.

(more…)