Un blog profund

Showing: 1 - 10 of 99 RESULTS
Un creion la întâmplare

Un creion la întâmplare

Am luat un creion la întâmplare și am desenat un cerc. S-a nimerit să fie un creion rosu, cu vârful bine ascuțit, care lăsa în urma lui forme ciudate.

La început nu recunoscusem cercul. Semăna a gură de tunel. Apoi am încercat să-mi aduc aminte. Mai văzusem undeva o formă asemănătoare. Era undeva prin anii cincizeci când bunica nici nu se gândea să-și construiască o casă.

Pe vremea aceea locuia și ea pe unde apuca. Uneori găsea cate un tunel săpat prin deal și se adăpostea acolo. Nu-l cunoscuse încă pe bunicul și lucra la țesătoria de la marginea orașului, dormea în tunelul care străpungea dealul și mânca pe apucate. Uneori chiar uita să mănânce. Se obișnuise să nu mănânce de pe vremea când era fata în casă la București. Ai ei o vândusera pe câteva monezi și o lăsasera acolo, într-un cartier de la marginea orașului.

La București casa era mare și bunica era un om bun la toate. Când nu mai putea, săpa o groapă pe sub poartă și fugea la bal. Mereu se nimerea să fie aleasă regina balului și tot cartierul știa. Stăpânul, un fel de unchi foarte de departe, strâmba din nas când afla. Apoi o pedepsea.

În acel moment a trebuit să iau un alt creion și să mai desenez un cerc. De data asta era un creion cu vârful verde care lăsa în urma lui forme și mai ciudate. Ultima formă semăna cu un drum. Drumul ducea la tunel și nu era încă asfaltat. L-au asfaltat mult mai târziu, după Revoluție. Nu era un drum important, în anii cincizeci puțină lume știa de existența lui. De tunel mulți nici nu auziseră iar de bunica știam doar eu.

Când le povestisem și celorlalți despre bunica îi bufnise pe toți râsul. Dar nu-i bagasem în seamă și continuasem să desenez cercuri cu creioane colorate. În definitiv, în afară de mine, nimeni nu mai știa să inventeze tunele.

Tot restul e adevărat.

Cinci ramuri

Cinci ramuri

Țiganca alege cinci ramuri cu flori mici, albe, cinci lastari cu frunze verzi, lunguiete și un trandafir de-un rosu aprins, catifelat. Le strânge pe toate într-un mănunchi pe care îl leagă cu o panglica albastră. Apoi îl privește pe bărbat în ochi și ii cere doisprezece lei și cincizeci de bani. El o priveste mirat, e cam mult, cel puțin așa i se pare lui, pentru zece fire nenorocite, o panglica și o floare. Țiganca îi spune că buchetul e făcut din inimă și asta nu arw preț. Aproape convins, bărbatul îi întinde treisprezece lei și îi mulțumește.

Țiganca refuză bacșișul, numărul treisprezece îi aduce mereu ghinion. Se caută de rest până ce găsește o monedă uzata de cincizeci de bani pe care i-o pune bărbatului în palmă.

Bărbatul închise palma mult prea repede, mișcarea bruscă impinge moneda pe jos, printre tarabe. Moneda se rostogolește cu un zgomot ascuțit și se oprește într-un picior de fier ruginit, sub taraba unei țăranci din Giurgiu care vinde roșii dulci, de grădină, cu șase lei kilogramul.

Bărbatul se apleacă după monedă, o găsește ascunsă în spatele piciorului ruginit al tarabei și o strânge în palmă. E rece și plină de noroi. Nu știe nici el de ce s-a ostenit atât pentru acea monedă. Poate că ceva din zâmbetul misterios al țigancii l-a făcut să se aplece. Sau poate a căutat-o doar din dorința de a-i dovedi țigăncii că și cincizeci de bani contează.

Apoi bagă moneda în buzunar și cheamă un uber. Uber-ul sosește repede și face zece minute până la destinație, în capătul celalalt al orașului. Bărbatul plătește cursa, doisprezece lei cincizeci de bani, coboară din mașină și-și deschide umbrela. Apoi o ia agale pe stradă în jos până la numărul paisprezece bis.

Abia când sună la ușă și ea îi deschide bărbatul își dă seama că uitase buchetul pe taraba cu roșii dulci de Giurgiu.

Al doilea blestem

Al doilea blestem

„Al doilea blestem are să urmeze”, așa a bolborosit țiganca când a zbugit-o pe ușa compartimentului.

Ioana tresare și simte picuri reci cum i se scurg pe spate. Ar vrea să poată fugi după țigancă, să o întrebe de ce, când și, mai ales, cum. Ar vrea să găsească explicația matematică a vorbelor, dar nu poate. Se simte una cu scaunul murdar, lipită de linoleumul albastru. Țipă în gând și închide ochii. Acolo, în spatele pleoapelor strânse, doar acolo se simte la adăpost.

De-ar putea da timpul înapoi, să treacă peste hopul care i se prezenta în față, ar fi floare la ureche. „Totul ni se trage din copilărie ” i se spusese asta de atâtea ori Ioanei încât ajunsese, până la urmă, să dea mereu vina pe părinți. Dacă nu i-ar fi spus mereu să nu facă aia, să nu dreagă, să fie politicoasa și să asculte, să nu întrerupă o conversație deja începută, să nu emită păreri neargumentate, să ajungă mereu să înțeleagă originea lucrurilor și nu imaginea lor, de multe ori deformata, sub care se prezentau, dacă toate acestea nu ar fi fost înrădăcinate bine în ea, acolo, undeva departe și demult, poate că ar fi crezut și ea în blesteme și n-ar fi rămas stana de piatră ca acum, privind-o pe țiganca bătrână îndepărtându-se, bolborosind în barbă cuvinte de neînțeles, doar de ea știute, fraze fără capăt, din care doar din când în când răzbae tare și clar, de la capătul culoarul ui, același singur cuvânt, aceeași înșiruire de litere cu sens, care ii provoca mereu Ioanei, la fiecare rostite sau la fiecare gând, același fior, tremurul acela ciudat și inexplicabil, care, de fiecare dată se termină cu stropi fini și reci pe sira spinării. Poate că, dacă n-ar fi existat toate acele oprești învățate în trecut, n-ar fi încercat mereu să transforme totul într-o formulă matematică pe care, până la urmă, o rezolva ” cu subiect și predicat” și dovedea astfel că nimic nu e întâmplator.

(more…)

Cu ochii lipiți de fereastră

Cu ochii lipiți de fereastră

Stă cu ochii lipiți de fereastră. A venit primăvara. Înghite în sec. Soarbe. Își aprinde o țigară. Dă drumul la televizor. Schimbă canalele. Își schimbă poziția, fotoliul e mai confortabil. Își mai aprinde o țigară. Și încă una. Schimbă din nou canalele. Caută un film, caută pe net, caută să scape. Nu scapă de gânduri.

Nu scapă de senzația că i-a scăpat ceva. Că destinul i-a jucat o farsă. Își face o omletă, pune prea multa sare. Își curăță o ridiche, își curăță gândurile cu o gură de vin alb, se așază la loc în fotoliul din fața televizorului. Își dă seama că  a uitat pâinea, își dă seama că a uitat furculița, uită multe în ultimul timp, până și zilelor le-a pierdut șirul. Înghite cu noduri, des, cât să termine repede. Își îneacă gândurile cu încă o gură de vin alb și apoi încearcă să nu-și mai amintească.

E greu să nu-ți mai amintești. Cum ar fi să nu-ți mai amintești cât de tânără ai fost odată? Cât de mult ai iubit odată? Ar fi ca și cum ai șterge cu guma și ar rămâne urma. Urmele rămân. Urmele sunt ca pietrele. Se tocesc dar nu dispar niciodată. Sau, poate că dispar, dar atunci e prea târziu.

E târziu, afară e deja întuneric și miroase a liliac. Iubește mirosul de liliac. Liliacul și moscul alb. Parfumul de mosc alb era parfumul preferat al mamei. Când era mică, îi plăcea să amestece parfumurile mamei. Desfăcea, pe rând, toate sticluțele și le mirosea. Eau de Cologne, Nina Ricci, Fidji, Guerlain. Și, desigur, moscul alb. O cutie de un maro-acaju cu o sticluța mică înăuntru. „Să nu pui decât un strop” îi spunea mama, „altfel o să mirosi ca o țigancă „. Și nu punea niciodată mai mult de un strop. De mică îi fusese frică de țigani. Furau copiii neascultători, așa i se spusese. Când crescuse mai mare aflase că unora le era frică de clovni. De ce să-ți fie oare frică de clovni? Clovnii te dac să râzi…

(more…)

O cerșetoare bătrână

O cerșetoare bătrână

Când era tânăr, o cerșetoare bătrână așezată la coltul magazinului Universal îi propusese lui nea Iorgu să-i ghicească viitorul. Nea Iorgu acceptase. Nu credea în tâmpenii dar bătrâna cerșetoare nu părea escroaca.

Bătrână îi spusese lui nea Iorgu ca -l va paste un blestem care-i va schimba viața.

– Și să știi c-asa a fost, Irimio, îi spusese, ani după, nea Iorgu lui Irimia.

Apoi îi povestise despre visul lui de a-si construi o casă, undeva la marginea unui sat, să scape de încăperea mică și strâmtă în care-și petrecea zilele.

– Să miroasă a verde, bai Irimia, asta îmi doream. Mă saturasem de praful mărunt al cărților. Îmi plac cărțile, dar totul are o limită.

(more…)

Ioana coboară să fumeze.

Fotografia

Ioana coboară să fumeze. Își ia geanta cu ea și își caută țigările. Le găsește. Bricheta nu-i. O fi pierdut-o undeva pe sub scaune. Nu-i bai, fumează mulți pe peron. Cere un foc unui turist. De fapt, habar nu are dacă -i turist. Are doar mutra de om în trecere. Ea știe să detecteze calitățile și defectele oamenilor. Are criteriile ei interioare de a categorisi oamenii.

Femeia din compartiment, de exemplu, cea care miroase a liliac, e genul de femeie care știe ce vrea. Genul care știe să ceară și, dacă nu i se dă, genul care știe să impună. Ioanei nu-i plac oamenii care impun. Care bat cu pumnul în masă și speră că totul se rezolva cu un pumn bătut în masă.

Ceva din privirea femeii i-o făcuse antipatica Ioanei. Nu o știe, nu a mai văzut-o niciodată. Sau nu-și amintește să o mai fi văzut vreodată. În ultima vreme Ioanei i se întâmplă des să uite. Îi dispar, pur și simplu, bucăți din trecut. N-a reușit până acum să găsească regula după care îi dispar bucățile din minte. Uneori uită unde și-a lăsat telefonul. Alteori uită de vreo întâlnire. Nimic important. Până acum nimic important.

Termină țigara, o aruncă între șine și urcă în tren. În compartiment nu e aer, geamul este aburit și bătrânul de la geam da senzația că se sufocă. Ioana știe să citească oamenii care dau să se sufoce. A trecut și ea printr-o perioadă lungă în care se sufoca în fiecare zi. I se explicase că va trece cu timpul și chiar trecuse. Încet, dar sigur, trecuse. Poate din cauza medicamentelor, poate pentru că timpul le rezolvă, până la urmă, pe toate. Bătrânul de la geam aduce puțin cu bunicul ei.

Pe bunicul nu l-a uitat niciodată. La fel ca Ovidiu, bunicul i-a rămas agățat undeva în minte. Există bucăți care dispar și bucăți de care nu poți scăpa. Cine să mai înțeleagă cum sta regula cu bucățile?

Bunicul îşi trăise mai mult de jumătate de viaţă în altă epocă. Îi spunea  că nu-i mai place demult mămăliga. Şi nici cartofii nu-i mai plăceau demult. Mâncase prea mult. Abuzase, forţat de timpuri.”Vremuri grele Ioana dragă”, îi spunea.

Ovidiu era una dintre vedetele liceului. Știa şi profita. Crescut într-o familie de intelectuali, iubea muntele, libertatea şi fetele. Era un magnet viu prin definiţie, un leader-ul înnăscut. Atrăgea oameni, priviri, sentimente, probleme, invidii dar lua viaţa aşa cum i se dădea : ca o acadea. Pentru el nu existau întrebări existenţiale, nu exista trecut, nu exista viitor. El trăia prezentul cu intensitatea ultimei zile.

Bunicul trăise două războaie. Fuseseră în total zece fraţi, din care trei vitregi. Aşa era pe vrema aceea, nu se numărau copii. Trei muriseră de mici, ceilalți se împrăştiaseră care pe unde, prin ţară.

Viaţa lui Ovidiu părea sa fie un şir fluid de întâmplări fericite. La trei ani descoperise zâmbetul Mihaelei. Erau vecini de pătuţ şi-şi petreceau zilele zâmbindu-şi reciproc. El zâmbea întotdeauna primu, șarmul său natural făcea tot restul.

La şapte ani apăruseră în viaţa lui Laura, Camelia, Luminiţa şi multe altele cărora le uitase demult numele. La cincisprezece ani când începuse și el să se maturizeze, Ovidiu devenise cinic. Cinic și rău. Era felul lui de a se răzbuna pe vremurile acelea, în care era obligat să supraviețuiasca.

Vremuri grele și limitate. Nu-i mai ajungea camera strâmtă de bloc construit în anii optzeci, nu-i mai ajungea salariul părinților, nu-i mai ajungea nici cartierul și nici orașul.

(more…)

Plapuma roz

Plapuma roz

Dimineața căzuse bombă peste plapuma roz care îmi acoperea ochii.

Mă speriasem atât de rău încât văzusem niște stele mici și portocalii pe peretele dinspre sufragerie. Fusese un zgomot gros, ca de tobă spartă, care mă scosese cu forța dintr-un vis în care se făcea că pluteam deasupra unui oraș al cărui nume nu mi-l mai amintesc.

Inițial crezusem că mi se pare, că zgomotul de tobă spartă fusese doar o atingere nefericită cu aripa vreunei nefericite zburătoare.

Apoi deschisesem ochii și îl zarisem pe el. Mă privea cu niște ochi mari, albaștri, și zâmbea. Din cauza zgomotului, îmi sarise de tot somnul și orașul fără nume dispăruse brusc. Pentru că el, posesorul acelor ochi albaștri și profunzi, nu zicea nimic, îi propusesem să bem o cafea. Acceptase zâmbind în continuare.

Mă gândisem atunci că poate am o față sifonata de la pernă, de-a dreptul respingatoare. Sau că am ochii bulbucați din cauza somnului. Sau poate nu. Într-un final hotărâsem să remediez situația. Intrasem în baie și dădusem drumul la apă. În timp ce eu îmi aruncam cu apă rece pe față, încercând să uit de zgomot, el pusese deja apa la fiert în ibricul roșu.

Când ajunsesem în bucătărie, cafeaua era deja gata. Afară ploua mărunt și, înainte să apuc cana cu ambele palme și să înghit cele două pastile, încercasem să-mi dau seama unde greșisem. Așa, așezat în fața mea, cu un zâmbet întins de la o falca la alta, părea mai viu decât oricând.

Apoi adormisem buștean și nu mă trezisem decât când începuse să se lumineze. Undeva, în jurul orei cinci și jumătate, fix în momentul când se auzise zgomotul. Deschisesem ochii și nu mai văzusem nimic.

De data asta îmi reușise

Nurofen

Nurofen

Trec brusc dintr-o stare de euforie totală într -o reclama TV la nurofren. Tranziția îmi ia durerea cu mâna și mă gândesc că e normal să nu conteze prea mult reclama. La asta servesc reclamele. Să te facă doar să crezi. Mentalul face apoi totul. Îmi fac un ceai și-mi amintesc de tine. Funcționează. Apari brusc, cu o barbă deasă și multe fantasme. Eu mă împiedic de nimic la fiecare pas. Tu te joci de-a sfoara. Pe vremuri se chema altfel, am îmbătrânit, ce mai contează. Afară plouă stricat. Nu găsesc alt cuvânt și asum. Amestec mierea în ceașcă cu o linguriță cu coada strâmbă.

Nu, nu e intenționat.

S-a nimerit să fie anapoda. Iar nu se potrivește. Intre ceea ce simt și ceea ce spun este un mare hău. Înghit și caut să găsesc o explicație.

Tu ești, eu doar încerc.

Apoi intru în cabina de duș și-mi închipui că ești cu adevărat. Aici as fi putut pune punct dar, pentru că te încăpățânezi să nu fii, sfârșesc prin a mă spăla pe cap cu un gel de duș cumpărat la reduceri.

Ai grijă

Zilele încep mereu la fel. Apa rece aruncată pe față, grimasa involuntară la contactul cu apa, ochii strânși tare, pleoapele boțite, oglinda care îmi trimite imaginea acelui „eu” puțin trecut, ridurile, cearcănele, ochii strânși din nou, apa rece aruncată din nou pe față, „poate trece senzația, toate trec”, trec visele nopții, trec trei minute în care mă obișnuiesc cu ziua care abia începe, crema antirid așezată în straturi fine, crema de mâini întinsă pe fiecare deget, insistența cu care apăs la capetele degetelor, cafeaua de dimineață, știrile de dimineață, poveștile citite la cafea, ziarul virtual, întrebările, sfaturile celor dragi : ai grijă de tine, ai grijă cum te îmbraci, ai grijă cum te comporți, ai grijă ce zici, ai grijă cum abordezi subiectul, ai grijă ce mănânci, ai grijă să nu te îngrași, ai grijă să nu uiți, să te odihnești, să pui ceasul să sune, să te dai cu cremă pe față, să nu faci riduri în jurul gurii, ai grijă să nu te incrunți prea tare că faci riduri, ai grijă să stai drept, să nu spui prostii, ai grijă să te speli pe mâini, ai grijă să te dezinfectezi, ai grijă să iei declarația pe proprie răspundere cu tine, ai grijă să păstrezi distanța socială, ai grijă să nu te enervezi, ai grijă să nu repeți la infinit același cuvânt.

De câteva săptămâni bune, zilele continuă mereu la fel. Urmez sfatul și am grijă. Am grijă de mine și am grijă de alții. De câteva săptămâni bune am griji. Încerc să mă dezinfectez des, să evit contactele, să nu ating obiectele. Și totuși, uneori nu e posibil să nu ating. Atingerea face parte din supraviețuire. Obiectele au nevoie să fie atinse. Plantele au nevoie să fie atinse, ființele au nevoie să fie atinse. Ating uneori involutar, alteori voit și fiecare atingere doare. Atingerile acestea din ultimul timp îmi fac griji. Mă întreb mereu cât de mult am atins și continui să sper. Mâine va fi altfel.

Străinul

Străinul

Îl știe de undeva pe bărbatul din fața ei. Îl știe sigur de undeva dar nu-și aduce încă aminte de unde. De la un anumit punct încolo, toți bărbații se aseamănă. Toți, dar absolut toți. Să nu care cumva să audă că -i vina ei sau a sorții sau a circumstanțelor că nu a întâlnit bărbatul care să-i infirme regula.

Crezuse o dată, o singură dată, crezuse că îl întâlnise pe bărbatul perfect dar se înșelate. Până la urmă se dovedise a fi un laș. Un laș ca toți ceilalți. „Nu rezistase să o vadă băgând în ea medicamentele cu pumnul”, asa spuneau gurile rele. În realitate, el nu putuse asuma nimic și preferase „să se îndepărteze puțin, doar câteva săptămâni până o să-și mai revină ea”.

Chestia e că ea nu -și mai revenise niciodată. Adică nu mai fusese niciodată „cea de dinainte de”. Când realizase asta, el era deja însurat bine mersi și plecase din oraș. Lumea spunea că întâlnise o fată serioasă în București, cu ocazia unei delegații oarecare. Și cam atât. Detalii nu aflase niciodată.

El nu avusese nici măcar curajul să-i spună verde în față că decisese să -și vadă de calea lui în viață. Îi scrisese doar o scrisoare, un sfert de coala a4 împăturita în 3 și îndesata într-un plic sifonat pe care ea îl găsise intr-o zi în cutia poștală. „E mai bine așa, oricum n-ar mai fi fost ca înainte” scria acolo.

Și tot acolo el o ruga să-l ierte. Ea era sub efectul antidepresoarelor și, pe moment îl iertase. Avusese chiar curajul într-o zi să sune la ușa apartamentului de la marginea orașului să întrebe de el. El nu era acasă, îi deschisese un bărbat brunet cu mustață stufoasa care ii confirmase că se mutase din oraș. Apoi o invitase înăuntru dar ea refuzase. La ce bun să mai continue?

\Considerase faptul consumat și își văzuse de viața ei. În definitiv, toți bărbații sunt la fel, niște caractere slabe, incapabile să treacă de hopurile vieții.