Un creion la întâmplare
Spread the love

Am luat un creion la întâmplare și am desenat un cerc. S-a nimerit să fie un creion rosu, cu vârful bine ascuțit, care lăsa în urma lui forme ciudate.

La început nu recunoscusem cercul. Semăna a gură de tunel. Apoi am încercat să-mi aduc aminte. Mai văzusem undeva o formă asemănătoare. Era undeva prin anii cincizeci când bunica nici nu se gândea să-și construiască o casă.

Pe vremea aceea locuia și ea pe unde apuca. Uneori găsea cate un tunel săpat prin deal și se adăpostea acolo. Nu-l cunoscuse încă pe bunicul și lucra la țesătoria de la marginea orașului, dormea în tunelul care străpungea dealul și mânca pe apucate. Uneori chiar uita să mănânce. Se obișnuise să nu mănânce de pe vremea când era fata în casă la București. Ai ei o vândusera pe câteva monezi și o lăsasera acolo, într-un cartier de la marginea orașului.

La București casa era mare și bunica era un om bun la toate. Când nu mai putea, săpa o groapă pe sub poartă și fugea la bal. Mereu se nimerea să fie aleasă regina balului și tot cartierul știa. Stăpânul, un fel de unchi foarte de departe, strâmba din nas când afla. Apoi o pedepsea.

În acel moment a trebuit să iau un alt creion și să mai desenez un cerc. De data asta era un creion cu vârful verde care lăsa în urma lui forme și mai ciudate. Ultima formă semăna cu un drum. Drumul ducea la tunel și nu era încă asfaltat. L-au asfaltat mult mai târziu, după Revoluție. Nu era un drum important, în anii cincizeci puțină lume știa de existența lui. De tunel mulți nici nu auziseră iar de bunica știam doar eu.

Când le povestisem și celorlalți despre bunica îi bufnise pe toți râsul. Dar nu-i bagasem în seamă și continuasem să desenez cercuri cu creioane colorate. În definitiv, în afară de mine, nimeni nu mai știa să inventeze tunele.

Tot restul e adevărat.

Facebook Comments