O cerșetoare bătrână
Spread the love

Când era tânăr, o cerșetoare bătrână așezată la coltul magazinului Universal îi propusese lui nea Iorgu să-i ghicească viitorul. Nea Iorgu acceptase. Nu credea în tâmpenii dar bătrâna cerșetoare nu părea escroaca.

Bătrână îi spusese lui nea Iorgu ca -l va paste un blestem care-i va schimba viața.

– Și să știi c-asa a fost, Irimio, îi spusese, ani după, nea Iorgu lui Irimia.

Apoi îi povestise despre visul lui de a-si construi o casă, undeva la marginea unui sat, să scape de încăperea mică și strâmtă în care-și petrecea zilele.

– Să miroasă a verde, bai Irimia, asta îmi doream. Mă saturasem de praful mărunt al cărților. Îmi plac cărțile, dar totul are o limită.

Apoi nea Iorgu îi spusese mai multe despre casa de la poalele dealului. Pe la douăzeci de ani, nea Iorgu moștenise de la un unchi bătrân din partea mamei o coliba mică așezată în mijlocul unui teren de cinci sute de metri pătrați. Despre unchiul bătrân, nea Iorgu știa doar că nu avea copii și murise singur, de inimă. Îl descoperisera vecinii după o săptămână, întins cu capul pe masă. Numărul 256 al ziarului Scânteia, la vremea aceea abonament obligatoriu la doctrina comunistă, zăcea mototilit sub capul unchiului deschis la rubrica de decese. Faptul făcuse ceva vâlvă la vremea respectivă, gurile rele susoteau că unchiul moștenise blestemul care copleșea familia de câteva generații încoace. Nimeni nu știa cu exactitudine cine și în ce împrejurări declansase seria de nenorociri care urmasera. De-a lungul timpului mințile plictisite sau doar curioase ale babelor din sat nascusera câteva scenarii care, cu timpul, deveniseră certitudini și fuseseră transmise mai departe, din generație în generație.

Se zvonea, de exemplu, că blestemul fusese născut dintr-o ceartă cruntă dintre bunicul unchiului cel bătrân și vecinul din deal. Se spunea că ar fi fost un cal la mijloc. Un cal de rasă pur-sange care fugise pe poarta larg deschisă și nu se mai întorsese. Calul vecinului. Bunicul jurase că n-avea știință de ce i se întâmplase calului. Nu lăsasese el poarta dinspre drum deschisă. Și, chiar de-ar fi fost s-o lase, era dreptul lui, moșia sa, doar gardul stătea să cadă de atata amar de vreme. Poate c-o fi uitat s-o închidă, i se mai întâmpla în ultima vreme să uite. Sau, poate, o fi fost doar o rafala de vânt, din acelea de care se tot iteau în ultima vreme. Vina, dacă era să fie musai vina cuiva, era a gardului care stătea să cadă.

Bunicul unchiului bătrân spunea povestea de fiecare dată când cineva era dornic să -l asculte : el reparase gardul din vale, dinspre Toma popii și basta. De al din deal nu era treaba lui să se preocupe. Și totuși, vocile șoptite ale babelor din sat spuneau că de la gardul ăla pornise totul. De la gard și de la cal.

Vecinul din sat ii ceruse babei Tia, vrăjitoarea satului, să facă o legătură strânsă bine de tot, pe care nici popii să n-o poată dezlega. Și legătura fusese strașnica. Bunicul fusese călcat de tren, fratele al mare al mamei lui nea Iorgu sfârșise la azilul de nebuni, fratele al mic murise cu capul pe ziar și putrezise acolo, uitat de lume și nea Iorgu moștenise pământul acela blestemat pe care începuse, un pic după Revoluție, să-și construiască o casă.

– Una mică mai Irimia, cât să nu ne impiedicam unii de alții, așa îi spusese nea Iorgu lui Irimia când i se destăinuise. O casă cu acoperiș înclinat, să ție zăpada. Tablă roșie cățărata pe niscai bârne.

De acolo începuse totul. De la bârne. Dar asta nea Iorgu n-o aflase de la început.

La început, când terminase casa și se mutase în ea, ziceai că umblă dracii prin pod, așa se auzea în fiecare noapte. Pași apăsați, ca de om, treceau de colo-colo de nimeni nu putea pune geana pe geana. În fiecare noapte, pe la trei, începea nebunia și nu se termina decât în zori, când începeau să cânte cocoșii. Se cățărase nea Iorgu în pod și căutase peste tot. Nu găsise nimic, doar praf și câțiva gainati de porumbei. Adusese nea Iorgu cinci preoți să sfințească casa dar nici măcar rugile și citirea din Sfânta scriptura nu reușise să facă pașii să tacă. Apoi murise mama lui nea Iorgu călcată de un camion și soră -sa lui nea Iorgu născuse un copil cu bot de iepure.

Știa nea Iorgu că de la casă i se trag toate dar parcă nu-i venea să renunțe la ea. Până într-o noapte in care nea Iorgu avusese un vis ciudat. Fusese atât de cuprins de vis încât se trezise într-o sudoare rece, lipicioasa, care îi lipea pijamaua de trup și șosetele de degete. Apoi începuse să tremure necontrolat cu imaginea unei bârne groase de lemn în fața ochilor. Se trezise brusc scuturat de o vorba abia soptita : exista o explicație. De la barna groasă de lemn care străbatea casa i se trăgeau toate necazurile. Construise casa cu niște țigani din Harghita care suduisera zile în șir de neputință. Barna era prea lungă, prea grea și nu se așeza nicicum la locul în care scria în schițe că ar fi trebuit să se așeze. Suduisera țiganii timp de cinci zile încheiate și apoi renunțasera. Nea Iorgu nu-i mai găsise a doua zi de dimineață și fusese nevoit să caute altă echipă.

Doar suduierile lor rămăseseră impregnate în bârna groasă. Atât de groasă încât mai urmaseră și alte întâmplări nenorocite.

Facebook Comments