Ioana coboară să fumeze.
Spread the love

Ioana coboară să fumeze. Își ia geanta cu ea și își caută țigările. Le găsește. Bricheta nu-i. O fi pierdut-o undeva pe sub scaune. Nu-i bai, fumează mulți pe peron. Cere un foc unui turist. De fapt, habar nu are dacă -i turist. Are doar mutra de om în trecere. Ea știe să detecteze calitățile și defectele oamenilor. Are criteriile ei interioare de a categorisi oamenii.

Femeia din compartiment, de exemplu, cea care miroase a liliac, e genul de femeie care știe ce vrea. Genul care știe să ceară și, dacă nu i se dă, genul care știe să impună. Ioanei nu-i plac oamenii care impun. Care bat cu pumnul în masă și speră că totul se rezolva cu un pumn bătut în masă.

Ceva din privirea femeii i-o făcuse antipatica Ioanei. Nu o știe, nu a mai văzut-o niciodată. Sau nu-și amintește să o mai fi văzut vreodată. În ultima vreme Ioanei i se întâmplă des să uite. Îi dispar, pur și simplu, bucăți din trecut. N-a reușit până acum să găsească regula după care îi dispar bucățile din minte. Uneori uită unde și-a lăsat telefonul. Alteori uită de vreo întâlnire. Nimic important. Până acum nimic important.

Termină țigara, o aruncă între șine și urcă în tren. În compartiment nu e aer, geamul este aburit și bătrânul de la geam da senzația că se sufocă. Ioana știe să citească oamenii care dau să se sufoce. A trecut și ea printr-o perioadă lungă în care se sufoca în fiecare zi. I se explicase că va trece cu timpul și chiar trecuse. Încet, dar sigur, trecuse. Poate din cauza medicamentelor, poate pentru că timpul le rezolvă, până la urmă, pe toate. Bătrânul de la geam aduce puțin cu bunicul ei.

Pe bunicul nu l-a uitat niciodată. La fel ca Ovidiu, bunicul i-a rămas agățat undeva în minte. Există bucăți care dispar și bucăți de care nu poți scăpa. Cine să mai înțeleagă cum sta regula cu bucățile?

Bunicul îşi trăise mai mult de jumătate de viaţă în altă epocă. Îi spunea  că nu-i mai place demult mămăliga. Şi nici cartofii nu-i mai plăceau demult. Mâncase prea mult. Abuzase, forţat de timpuri.”Vremuri grele Ioana dragă”, îi spunea.

Ovidiu era una dintre vedetele liceului. Știa şi profita. Crescut într-o familie de intelectuali, iubea muntele, libertatea şi fetele. Era un magnet viu prin definiţie, un leader-ul înnăscut. Atrăgea oameni, priviri, sentimente, probleme, invidii dar lua viaţa aşa cum i se dădea : ca o acadea. Pentru el nu existau întrebări existenţiale, nu exista trecut, nu exista viitor. El trăia prezentul cu intensitatea ultimei zile.

Bunicul trăise două războaie. Fuseseră în total zece fraţi, din care trei vitregi. Aşa era pe vrema aceea, nu se numărau copii. Trei muriseră de mici, ceilalți se împrăştiaseră care pe unde, prin ţară.

Viaţa lui Ovidiu părea sa fie un şir fluid de întâmplări fericite. La trei ani descoperise zâmbetul Mihaelei. Erau vecini de pătuţ şi-şi petreceau zilele zâmbindu-şi reciproc. El zâmbea întotdeauna primu, șarmul său natural făcea tot restul.

La şapte ani apăruseră în viaţa lui Laura, Camelia, Luminiţa şi multe altele cărora le uitase demult numele. La cincisprezece ani când începuse și el să se maturizeze, Ovidiu devenise cinic. Cinic și rău. Era felul lui de a se răzbuna pe vremurile acelea, în care era obligat să supraviețuiasca.

Vremuri grele și limitate. Nu-i mai ajungea camera strâmtă de bloc construit în anii optzeci, nu-i mai ajungea salariul părinților, nu-i mai ajungea nici cartierul și nici orașul.

În acele momente, de maximă răzvrătire, Ovidiu găsea mai întotdeauna un vinovat pe care să-și verse năduful.

Profesoara de biologie din școala generală fusese unul dintre primii vinovați. Când ii povestise Ioanei despre ea, Ioana și-o imaginase simplă și, în accepţiunea genaral acceptabilă, urâtă. Ovidiu o descria drept lipsită de orice simț estetic și un pic nebună. Umbla îmbrăcată în culori închise, nu ştia de glumă și avea multe fracturi interioare. Ioana rasese atunci, încă nu înțelegea cum era să fii spart pe interior. Profesoara de biologie din generală era. De aceea ea fusese calul de bătaie preferat al lui Ovidiu.

Bunicul ajunsese undeva prin Dobrogea, într-un sat așezat printre culturi de vita-de vie. Dealuri întregi, pline cu struguri. De acolo, de pe dealurile acelea, i se trăgea „boala” cu băutura. Când avea bunicul trei ani, laptele lipsea, ceaiul era pentru fiţosi şi de cafea nici nu se punea vorba. De aceea bunicul îşi începea ziua cu o îmbucătură de pâine pe vatră şi-un pahar de vin. Sau poate două. Era mic și nu știa încă să numere. Cine mai stătea să i le numere?

Trenul pornește zmucit și Ioana se așază la locul ei. În dreapta, șoseaua urmărește șina. Sau invers? Cine să știe? Bătrânul zâmbește în somn. Stropi mici de sudoare i s-au format pe la tâmple și pe cămașa a apărut o pată de umezeala în dreptul pieptului. Ioana deschide geanta, aruncă pachetul de țigări înăuntru și se uită la fotografia alb negru. E sifonata și aproape ruptă. Ar trebui să caute alta

Facebook Comments