Auzi, dar tu chiar vii din viitor?
Spread the love
Tu chiar vii din viitor?
Puștiul din fața mea nu are mai mult de 7 ani și e îmbrăcat într-un tricou alb, puțin uzat, și în niște pantaloni scurți verzi, decolorați. Vorbește peltic și are are cel puțin un dinte lipsă. Din câte îmi spune, îl cheamă Doru și a ajuns la mare ieri, cu bunica lui. Nu i-a plăcut cu trenul, că era foarte aglomerat și bunica a trebuit să îl țină în brațe. Apoi a adormit în brațele bunicii și s-a trezit la mare. La mare era lume multă care stătea la o coadă la recepție. Camera lui și a bunicii nu era încă gata așa că a trebuit să-și găsească un loc pe linoleum și să aștepte. Linoleumul mirosea a ceapă prăjită și era maro. După ce s-a eliberat camera, el și bunica lui au trebuit să mai aștepte puțin, să se termine coada din față.

Puștiul are logoree și soarele mă arde. Stau pe un cearceaf îngălbenit pe o plajă plină, din trecut. Par a fi anii ’80, undeva prin august. Eforie Nord sau Sud, mereu le încurc. Habar nu am cum am ajuns aici. Ultimul lucru de care îmi aduc aminte era că plecasem într-o vacanță în insula Rodos și făcusem poze multe.
În timp ce încerc eu să îmi dau eu seama ce caut acolo, pe plaja aceea aglomerată din trecut, puștiul termină de construit un castel de nisip cu multe turnuri.
– Uite, îmi spune el, mândru de realizare, așa vreau să arate casa mea când voi fi mare.
Îl privesc atent și-mi dau seama că va avea, poate, o șansă să locuiască într-o vilă cu multe turnuri. Trecusem și eu prin epoca de aur și știam că n-o să țină la infinit. Când ajunge la turnul cu numărul patru, vine un val mai mare și îi dărâmă jumătate de castel. Cu lacrimi în ochi, puștiul începe să construiască alt castel și continuă să îmi povestească. Nu prea îi place mâncarea de la restaurant și faptul că sunt mereu în ultima serie la masă. În plus,  se cam plictisește. Ca să-l mai binedispun, încep să-i spun cum va fi.
– Dacă mai aștepți încă vreo 30 de ani, va fi altfel. Puștiul lasă baltă castelul și mă privește fix așa cum priveam și eu filmele cu extratereștrii când eram mic. Când termin de povestit o ia la fugă fără nici un cuvânt. Rămas singur pe cerceaful îngălbenit, în timp ce mă gândeam când naiba trecuseră toți anii aceia mulți, mă trezesc cu bunica puștiului lângă mine.
– De ce ii vinzi gogoși? mă întreabă ea folosind intenționat metafora.
Prima mea reacție este o sperietură groaznică pentru că bunica apăruse brusc din stânga-spate și, datorită faptului că eu mă aflam pe malul marii și valurile erau mari, n-o auzisem.
A doua reacție este una de mirare pentru că, privind femeia căruntă cu trăsături frumoase din fața mea, realizez că o știu de undeva. Undeva, în mintea mea, există o legătură.
A treia reacție este aceea că nu-mi găsesc cuvintele să îi răspund. Cum să-i explic că nu spusesem decât adevărul? Cum să-i demonstrez că am dreptate ? Aici și acum nu există încă Internetul și, de luat cu mine în viitor, pe bunica nu o pot lua. Drept pentru care abordez o postura umilă cu mâinile îndesate în buzunarul sacoului de in. Chestia faină este că sacoul de in are buzunare mari în care încape un telefon mobil de tip Smartphone cu care imortalizasem eu diferite chestii înainte să revin în trecut și să îi povesc puștiului cum va fi peste 30 de ani.
Fiind o persoană foarte meticuloasă din fire, fotografiasem biletele de avion. În plus de alte zeci de ipostaze de pe insula Rodos : eu în camera cu două paturi la hotelul Hotel Princess Flora, tot eu la restaurantul aceluiași hotel neștiind ce să aleg din mulțimea de bunătăți inclusă în pachetul „all inclusive”, eu în fața Palatul Marelui Maestru al Cavalerilor, unul dintre cele mai bine conservate palate medievale din Europa, și, tot eu, în pădurea Petaloudes, înconjurat de fluturi multicolori.
Îi arăt toate pozele bunicii și ei îi plac atât de tare încât mă roagă să o las să se mai uite puțin și la celalalte poze din telefon. Timp de o oră se tot uită la poze. Apoi îmi cere detalii legate de Internet și  de „toate celalalte drăcii”.
Îi dau maximul de informații . Apoi bunica cade pe gânduri. Ceva din ceea ce văzuse sau ceea ce auzise o intrigase.  Mă roagă să o mai las să se mai uite o dată la pozele de pe telefon. O las. Pe telefon caută o poză anume, cea cu rezervarea la hotelul Hotel Princess Flora cu o copie după cartea de identitate în care apăream eu, cu nouă ani mai tânăr. Bunica privește mult timp poza de buletin apoi își dă o palmă peste frunte și strigă :
– Tu ești, mai Dorule, tu ești sigur !
Are dreptate bunica, eu sunt Doru, am treizeci și șapte de ani, locuiesc într-o vilă cu multe turnuri de pe valea Prahovei și, când eram mic, mergeam cu bunica la Eforie. Nu mai știu care dintre ele, mereu le încurc.

Facebook Comments