O duminică ca oricare alta
Spread the love

O duminică ca oricare alta, iarbă aproape verde, câteva buruieni apărute peste noapte, câteva narcise și, ascuns în spatele unui măr, Paul.

Paul este vecinul meu. Avem un gard comun și o viță de vie comună și un fel asemănător de a vedea viața. Când ne întâlnim, la gard, avem atâtea de povestit încât ne apucă mereu noaptea. Ultima dată ne-a prins noaptea discutând despre litoralul românesc.

Paul merge în fiecare an la mare, îi place acolo, că are de unde să aleagă, îmi spune de fiecare dată “băi, tu habar nu ai ce fain e la mare, în Romania, acolo soarele strălucește aproximativ 2.500 de ore pe an, litoralul românesc se întinde pe 245 de kilometri, ai peste 250 000 de locuri de cazare litoral în 12 stațiuni plus 2 Mai și Vama Veche, plajele au nisipul fin, nu pietre ca-n Franța sau ca în Italia, poți încă să-ți întinzi cearceaful direct pe nisip, apropo, ți-am spus deja că în Italia am dat 15 euro pe un sezolng și nici măcar băutura nu era inclusă? Ei bine, la mare la noi, te poți, încă, bronza gratis, și, dacă nu vrei să te bronzezi poți merge la delfinariu, în Constanța, la muzee, poți juca minigolf sau tenis, în fine, dacă vrei poți chiar să te dai cu bicicleta sau să participi la un circuit organizat în Dobrogea, oare ți-am spus că bunicul meu a crescut în Dobrogea într-o căsuța mică în mijlocul unei plantații de viță-de-vie?  În fiecare dimineață gusta un pahar de vin și la prânz mânca pepeni, băi ce de amintiri frumoase am, acum aș pleca la mare !”

Știe Paul cum să-mi capteze atenția. Afară e frig, aproape că am înghețat pe scaunul așezat în fața gardului, e martie, a și nins un pic la începutul săptămânii, a bătut și vântul, noroc că s-a mai încălzit un pic, cât să poți ieși la gard cu vecinul, dar tot e frig, ideea cu marea îmi surande, îi zic “băi, eu n-am mai fost la mare de treizeci de ani, atunci eram tânăr, nu aveam bani dar aveam vise, compensam practic totul prin vise până și lipsa condițiilor decente de cazare o compensam, dormeam în cort, pe vremea aceea nu mă dureau încă șalele, poate de acolo mi se trage, sau cine poate știi, oricum ar fi, compensam la maximum totul prin vise, starea deplorabilă a trenurilor o compensam cel mai bine,  tu știi că pe atunci intram pe geam în compartiment, odată era chiar să rămân blocat în geamul compartimentului 12 din acceleratul Mangalia-București, băi ce vremuri, în pofida condițiilor a fost chiar fain la 2 Mai atunci, era încă un sat la malul mării, oamenii veneau acolo pentru că era ieftin și pentru că erau plaje pentru nudiști, or mai fi plaje de nudiști azi?”

În sfârșit tac. Paul nu răspunde. Chestia cu nudiștii este doar o întrebare retorică, un fel de proptea de-a mea  pe care o folosesc ori de câte ori mă podidesc amintirile, în ultimul timp îmi amintesc multe chestii, aproape că trăiesc mai mult în trecut, prezentul parcă nu mai există de ceva vreme și, dacă mă gândesc bine, realizez că nici viitorul nu prea mai există în ultima vreme, mă hotărăsc să fac ceva în acest sens și decid să îmi organizez vacanța de vară.

Zic : ” Băi, să știi că ideea ta cu marea nu e rea, nu e rea deloc, eu aș merge la Costinești vara asta, n-am mai fost acolo de pe vremea când exista Ring-ul, băi ce vremuri erau pe atunci, dansam de ne rupeam șoldurile acolo și nu ne plangeam de nimic și, cel mai mișto erau căsuțele de piatră de patru locuri în care încăpeam 20, dintre care șase stăteau pe acoperiș, că era vară”.

Îmi dau seama că iar trăiesc în trecut și tac. Paul se ridică de pe scaun și se uită la viță. Ar trebui curățată. Mă întreb dacă m-a ascultat, privesc în zare, soarele apune portocaliu, Paul continuă să tacă. După două minute îmi spune  că-l încântă ideea, da îl încântă mult ideea cu mersul la mare!

Ii spun că, da, pare foarte interesant, mă știe Paul, sunt un tip foarte comod, îmi place să planific totul din timp, dacă se poate fără eforturi mari, aș vrea un all inclusiv, adică și cazare și masă la care aș adăuga și ceva activități.

“Uite”, îi spun lui Paul, “Costinești ar fi ideal, hotelul Vraja Mării acceptă și vouchere de vacanță, ceea ce mi se pare foarte fain , ce să faci altceva mai bun cu vouchere de vacanță, să te duci la băi, la Herculane?”

Da, ar fi o idee dar mă îngrozește, nu vreau să cred că mă pot gândi la așa ceva, aleg Costinești-ul, acolo am trăit clipe de neuitat la malul mării, se auzea muzica în difuzoare, bătea briza, eram îndrăgostit de o tipă cu ochii verzi,  Olga parcă o chema sau, poate Sanda,  dar asta contează mai puțin, ” îți mai aduci aminte de tipa cu ochii verzi?” îl întreb pe Paul, da, Paul își amintește, nu e el omul care să uite  o iubire de vacanță, “țin minte de parcă n-ar fi fost ieri”, îi spun, “se auzea în difuzoare “Mă întorc la tine, mare albastră'”, îl mai știi pe  Iordăchioaie?”

Da, Paul își amintește de de Iordăchioaie, Daniel Iordăchioaie, “e cam de vârsta noastră” îmi spune, “parcă cu doi ani mai mare”.

Da așa este, dau căutare pe Google și confirm, în 1987, a participat la Festivalul Național de muzică ușoară de la Mamaia,”băi ce tineri eram pe vremea aia, nici măcar Revoluția nu trecuse peste noi”, zic eu, Paul confirmă, “suntem bătrâni dar asta nu înseamnă nimic”, spune Paul, “vârsta e doar un număr, hai să nu mai facem din țânțar armăsar, mai bine  să rezervăm on line la hotelul Vraja Marii de la Costinești, “uite”, continuă Paul, “aici, pe site, scrie că este un hotel nou, deschis în 2013, are 132 de locuri de cazare și  este situat la 30 de metri de plajă și la 1 km de Obelisc”

Imi spune “bine, asta e bine că nu e chiar lângă Obelisc, asta ne va obliga să facem puțin sport, știi, demult n-am mai alergat pe malul mării, aproape că uitasem c-am făcut-o odată, dacă stau bine să mă gândesc, e foarte departe amintirea asta cu alergatul pe malul mării, să fie vreo douăzeci de ani sau treizeci de ani?

Nu știu. Tac. Paul continuă, pare că nu mai are răbdare, îmi zice să mă hotărăsc odată dacă vreau la Vraja Mării sau nu, eu nu mă hotaresc,  o chem pe Ana, nevastă-mea s-o întreb, Ana nu aude, e la fel de bătrână ca și mine, poate pare doar puțin mai tânăra, femeile îmbătrânesc mai încet, o mai strig o dată, și încă o dată, până la urmă aude și mă întreabă de ce țip așa, “dar eu nu țip” îi spun, “eu doar vorbesc mai tare că tu nu auzi”, apoi îi spun de Costinești, de Vraja Mării și ea zice “da, îmi aduc aminte, cânta Iordăchioaie, bătea briza, valurile erau atât de mari încât nu se mai vedea hotelul Forum , oare ce s-o fi întâmplat cu Forumul, noi nu n-il permiteam pe vremea aceea, era mult prea scump, noi stăteam la căsuțele de piatră și dormeam pe acoperiș” așa îmi zice Ana, nevastă-mea, și apoi rămâne cu privirea agățată în zare, nostalgică, pierdută complet în amintiri.

Nu zic nimic timp de zece minute, Paul tace și el, Ana începe să fredoneze   “Mă întorc la tine, mare albastră”  se lasă noaptea, se aprind luminile la vecini.  Într-un final ne decidem. Nu va fi Costinești ! Chiar atât de bătrâni nu suntem.

Facebook Comments