Fir'ar mama ei a dracului de soarta nenorocită !
Spread the love

Fir’ar mama ei a dracului de soarta nenorocită ! Dacă știam ce mă așteaptă, nu mă mai nășteam ! Niște mostri, vă jur că am nimerit peste niște veritabili mostri ! La început mi-au zâmbit, așa cu zâmbetele lor ipocrite și flămande, așa mi-au zâmbit și de aceea mi s-au părut niște ființe atrăgătoare, pline de bune intenții și foarte sentimentali. Foarte sentimentali. Mă mângâiau pe cap cu buricele degetelor lor fine și apoi se întorceau spre puii lor și le spuneau să mă atingă și ei la fel, așa din vârful degetelor, dar să nu mă strângă prea tare că nu-s de jucărie. Și puii lor mă atingeau așa, din vârful degetelor lor mici și nevinovate și mă mângâiau și nu strângeau și râdeau cu dintii lor știrbi și erau atât de drăgălași că-mi venea și mie să-i mângâi pe ei dar eu nu puteam să-i mângâi că nu aveam degete dar închideam ochii de drag și le arătăm așa, în felul meu, că-mi place de ei, dar uneori puii uitau de chestia aceea cu cât de tare să mă strângă și atunci simțeam că mă sufoc și scoteam niște sunete ascuțite care îi speriau pe părinții puilor și îi făceau să se întoarcă brusc spre pui și să le strige enervați ” nu ți-am zis să nu-l strângi prea tare ? De ce l-ai strâns ?” și atunci unii pui abordau un zâmbet inocent și nu mă mai strângeau iar alții începeau să plângă cu sughițuri. Dar puii s-au plictisit repede de mine și abia atunci a devenit cu adevărat greu. Cand puii s-au plictisit de mine, au început să mă îndoape.

-au îndopat numai cu mălai și cu resturi timp de trei ani de zile. Da, fix trei ani de zile și-au bătut joc de mine. Eu haleam tot ce-mi dădeau, ce era să fac, eram mereu lihnită. Fugeam toată ziua ca proasta și dădeam impresia că nu știu de ce fug. Cel puțin așa cred că-și închipuiau ei când mă priveau compătimitor din spatele gardului de sârmă care înconjura bucățica aceea de pământ pe care ei o numeau curte și eu lagăr.
De fapt, n-o numisem chiar de la început lagăr. În prima zi mi se păruse chiar frumos. Nu mai eram înghesuită, nu mai eram nici claie peste grămadă, amestecată cu fire de iarbă uscată și boabe de nisip, eram mai toată ziua în aer liber și respiram. Bucățica aceea mică de pământ împrejmuită de gardul de searma fusese pentru mine, cel puțin la început, o bucățică mică de răi. Nasol a devenit când a venit toamna și a început să plouă. Abia atunci mica mea bucată de rai a devenit brusc o mlaștină mare în care mă scufundam în fiecare dimineață până la pulpa superioara.
Peste noapte era mai bine și uneori mai cald. Seara eram împinse toate cu forța într-un fel de cub din lemn, aproape putrezit, în care ne cățăram pe niște bârne mici și adormeam instantaneu înghesuite între alte câteva zeci ca noi. Dormeam prost și ne trezeam când începeau cocoșii să cânte. Atunci începea nebunia. Fugeam care încotro, trezite brusc și speriate de lumină până când se deschidea ușa cubului și eram toate scoase cu forța afară, în mlaștina aceea mare în care ne degerau ghearele și ni se incovoiau unghiile de frig și de umezeală. Și asta dura zile în șir până când venea iarna și cădea prima zăpadă. Uneori era atât de frig încât îngheța și mălaiul în blide. Din cauza gerului sau din alte cauze neștiute, începutul iernii marca, în fiecare an, debutul sezonului de dispariții inexplicabile. Existau zile când dispăreau inexblicabil multe și zile în care nu dispărea niciuna. Încercasem de câteva ori să înțeleg cum stătea treaba cu disparițiile dar nu reușisem niciodată să ajung la o concluzie concludentă. Nu se întâmplase niciodată să se întoarcă cineva.
Ieri cred că am dispărut și eu. Nu sunt foarte convinsă de ceea ce spun dar, ținând cont de faptul că nu-mi mai simt picioarele deloc și nu mai pute, tind să cred că am nimerit-o de data asta.
Fir’ar mama ei a dracului de soarta nenorocită ! Niște mostri, vă jur că am nimerit peste niște veritabili mostri ! Să îndure ei o viață plină de găinaț !
Apoi m-au mâncat.

Facebook Comments