Spread the love

Sunt zile când am senzația că m-a călărit toată noaptea un elefant galben. Azi e una din acele zile. E o ceață atât de deasă între mine și lume încât câmpul din fața casei pare un câmp de lupta în care cel mai deștept tocmai a cedat. Începând de ieri sunt din nou un elefant galben și trist. Până la urmă sistemul m-a învins și chioșcul mic cu geam de plastic a fost defiintat. Știam că se va întâmpla odată și odată, era normal să se întâmple. Ca urmare a progresolor tehnologice din ultima vreme, biletele pe hârtie fuseseră scoase din circulație odată cu mine. Schimbarea venită din interior, noul meu eu, nu fusese suficientă.

Acceptasem pe loc ruptură convențională, apoi găsisem o cutie de carton abandonată lângă un coș de gunoi în care îmi pusesem cană, cele 5 cărți și caietul cu notițe. Doar privind oamenii care dispăreau pe scări în jos, în spatele geamului mic uneori îmi veneau idei pe care le notam într-un caiet dictando, vechi. Închisesem chioșcul mic cu o cheie pe care o lăsasem la paznicul stației și apoi disparusem pe scări în jos . Metroul venise cu trei minute întârziere și, ca de obicei, peronul nu se golise de tot. Schimbasem apoi și metroul și direcția. Abia acasă realizasem că uitasem cutia pe undeva. Acum stau și privesc câmpul. Problema cu această întindere infinită din spatele casei este lipsa întâmplării. Pot oricând muri privind câmpul acesta imens și nimeni nu-mi va simți vreodată lipsa. Mi se face deodată frică, îmi fac o cafea tare și decid să-mi deschid un cont pe Facebook.

Facebook Comments