Spread the love
 În momentul în care înțelesesem că trecutul nu avea nici un viitor, hotărâsem să-mi construiesc eu unul. Voi inventa un nou “eu”, îmi voi pune CV-ul la zi și apoi voi învăța să mă vând.
Că să mă reinventez, a trebuit, mai întâi de toate, să-mi dau o nouă formă. Lumea mă lua drept elefant, eu trebuia să demonstrez contrariul. Mă tunsesem scurt și-mi pusesem niște ochelari de soare. Când mă privisem în oglindă, nu mă recunoscusem. Noul eu începea bine.
Apoi îmi găsisem o ocupație. Alesesem să privesc oamenii din spatele unei ferestre mici, din plastic. Semăna un pic cu ceva ce făcusem odată dar oamenii pe care îi priveam erau mai mulți și dispăreau deodată după ce se împingeau. Apoi se înjurau că nu au respectat rândul și dispăreau pe niște scări cu trepte înalte, care uneori erau atât de alunecoase, încât oamenii, înainte să dispară, cădeau și-și rupeau câte ceva.
Din cand in cand cineva anunța într-un difuzor “se închid ușile” dar peronul nu se golea niciodată complet. Din spatele ferestrei mici din plastic, eu dădeam vina pe numărului redus de vagoane.
Viața noului eu nu era mereu plictisitoare : atunci când nu aveam rest se creea o situație de criză pe care, cu timpul, învățasem să o stăpânesc. Desigur, oamenii erau grăbiți și nu apreciau întotdeauna faptul că dispaream pentru scurt timp. Se întâmplă chiar să piardă trenul din cauza mea, așa spuneau ei, că pierdeau trenul din cauza mea, dar eu le explicam de fiecare dată că ar fi trebuit să aibă suma exactă dacă nu voiau să piardă trenul și atunci se creau acele momente pe care, odată cu trecerea timpului, le-am numit momente de intensitate maximă și adrenalină multă și am învățat să le apreciez la adevărată lor valoare. Erau acele momente, singurele momente în care mă simțeam cu adevărat util. În rest, stăteam așezat opt ore pe zi în spatele unui geam de plastic și priveam cum dispar oamenii.
Mi se întâmpla și  să sun la o sută doișpe dar asta foarte rar.

Facebook Comments