Doamna Vasilica
Spread the love

Doamna Vasilica se apropia de pensie. Muncise de la 15 ani, mai întâi la aprozarul de la intersecția străzilor carora, între timp, le fuseseră schimbate numele de două ori: o dată, imediat după revoluție și a doua oară cu ocazia morții unor binecunoscuți cetățeni ai urbei, ridicați la rang de cetățeni de onoare imediat după trecerea în neființă.

La aprozar, cel mai bine se vindeau cartofii. Profitul pe kilogram de cartofi era satisfăcător și oamenii nu strâmbau din nas când, la un kg de cartofi, plăteau și pentru pământ. Kilogramul de cartofi era cu pământ cu tot și nu depășea puterea de cumpărare a cetățeanului cu venituri medii. După Revoluție aprozarul de la intersecție a fost înlocuit de un chioșc roșu la care se vindeau de toate, începând de la hârtie igienică roz, de calitate îndoielnică și terminând cu Coca-Cola la pet de plastic de doi litri. În lipsă de altceva, doamna Vasilica acceptase să vândă și prezervative expirate aduse ilegal din Vest. Asta până când se desființate chioșcul roșu și, în locul lui, se construise un complex rezidențial cu prețuri plecând de la patruzeci și patru de mii de euro o garsonieră fără balcon. Doamna Viorica fusese obligată să apeleze la un var de gradul doi care cunoștea pe cineva la metrorex și așa ajunsese doamna Viorica vânzătoare de bilete de metrou, la chioșcul din stația Aurel Vlaicu. Era o slujbă ușoară care ii permitea doamnei Vasilica să -și lase gândurile să zburde în voia lor. Nu era greu să rupă bilete, avea restul pregătit și clienții se grăbeau mai întotdeauna să prindă metroul. La orele de vârf doamna Vasilica simțea o durere la încheietura mâinii drepte. “Boală profesională” i se spunea și pe ea o bufnea râsul. Cum doamne iartă-mă să te îmbolnăvești rupând bilete?

Când se mai domolea puțin puhoiul, doamna Vasilica își așeza mâna dreaptă în poala și privea în gol. Era ma bine cu mâna așa, odihnita în poala. Durau puțin momentele de liniște. Stația de metrou era lângă un centru comercial construit într-un cartier nou, de birouri. Doamna Vasilica locuise nu departe de bulevardul mare care înconjura noul cartier. Pe vremea aceea, din înainte de Revoluție, de jur împrejur era un câmp bătut de vânt. Orașul se termina acolo unde începea câmpul. Doamna Vasilica locuise timp de zece ani într-un bloc de patru etaje, fără lift, la marginea acelui camp. Apoi venise Revoluția și crescusera preturile peste noapte și doamna Vasilica devenise bogată fără voia ei.

Apoi se desființase aprozarul și doamna Vasilica trebuise să vândă apartamentul de la marginea orașului și se mutase, în chirie, într-o garsoniera confort trei.

Doamna Vasilica încă privea în gol când o femeie cu valiză galbena ii ceruse un bilet până la Gară de Nord. Femeia era grăbită și, enervata, bătuse în geamul de plexiglas. Doamna Vasilica tresarise și, cu gândurile încă pierdute undeva la marginea orașului, rupsese un bilet și dăduse restul de la cincizeci de lei. Femeia aranjase banii într-un portofel maro și se urcase, din greșeală, în metroul spre Pipera.

“La naiba cu funcționarii ăștia, or să vadă ei când vor trebui să -și pună osul la treabă. Că n-or dura la infinit nici ghișeele “. Apoi se rezemase resemnata de un stâlp, pe peron. Avea toate șansele să piardă trenul.

Facebook Comments