Cadoul avea două degete lipsă
Spread the love

Cadoul avea două degete lipsă. În seara în care poștasul sunase la ușă și mi-l întinsese, simțisem că ceva era în neregulă cu el. Era un pachet destul de mare, învelit într-o hârtie roșie, lucioasă și suna bine când îl zgâlțâiam. Îl luasem din mâinile poștașului, îi mulțumisem, închisesem ușa și apoi mă întrebasem de la cine putea să fie. Nu aveam admiratori secreți. Niciodată nu avusesem. Eram prea înaltă și toată lumea îmi spunea că am o față de cal. Desigur, nu mi-o spuneau decât puțini în mod direct, cei mai mulți se fâstâceau când mă vedeau și lăsau ochii în pământ. Puțini erau cei ce puteau să mă privească în ochi și chiar și aceia rezistau puțin, pană se înroșeau și-și lăsau privirea să alunece pe podea. Fața mea de cal îi intimida. Trebuie să recunosc că este extrem de greu să privești o față de cal în ochi mai mult de 2 minute. De cele mai multe ori simți compătimire, milă, tristețe, în fine, toate acele de chestii care te fac să-ți lipești privirea de podea.

În aceste condiții era evident că nu puteam avea admiratori secreți. Și atunci, de la cine să fi fost cadoul? Cine să se fi obosit să-l impacheteaze atât de elegant în hârtia aceea roșie? Era o hârtie de calitate, o simțeam sub degete, cineva chiar să străduise să facă lucrurile așa cum trebuie.

Așezasem pachetul pe masa din sufragerie, îmi luasem o bucată de salam din frigider și-mi tăiasem o felie de pâine pe care o așezasem langă felia de salam, pe farfurie. Apoi mă pusesem, cu farfuria în brațe, în fotoliul din fața mesei și continuasem să mă întreb de la cineva putea fi cadoul.

Viața mea socială se rezuma la câteva schimburi amabile de politețuri cu colegii de servici. Cu rudele rupsesem legătura, nu-mi plăcuseră niciodată relațiile din obligație, colegii de scoală dispăruseră din viața mea odată cu balurile de absolvire la care participam doar forțată de mama care mă împingea mereu spre ceilalți pe principiul că nu pot rămane o viață întreagă închisă în spatele unei aparențe. Mergeam la baluri silită și, de fiecare dată, se trezea câte un deștept să facă glume proaste legate de fața mea de cal. Nu voiam să mă vadă mama că plâng, plecam de la bal devreme, nici măcar nu serveam din sandwichurile special pregătite pentru ocazia specială și apoi hălăduiam pe străzi pană se făcea târziu și mamă se culca. Abia atunci intram, pe furiș, și urcam în camera mea unde mă aruncam îmbrăcată în pat și plângeam până adormeam. A doua zi aveam ochii mici și umflați de plâns dar mama nu mă certa. O vedeam chiar cum zâmbește pe furiș imaginându-și câte și mai câte. Ca să n-o supăr, o lăsam să creadă.

Mama murise fericită când aveam 21 de ani și de atunci nu mă mai simțisem obligată să merg decât la servici. În drum spre casă făceam cumpăraturile și apoi urcam în apartamentul de la etajul șase, mă așezam în fotoliul din fața mesei și citeam.

În seara în care poștașul sunase la ușă, citeam Kurt Vonnegut. După ce plecase poștașul, mă întrebasem îndelung de la cine putea fi cadoul. Nu ajunsesem la nici o concluzie. Într-un final, mă hotărasem să deschid cadoul și abia atunci remarcasem că avea două degete lipsă. Pe hârtia roșie, lucioasă, erau doar opt urme.

Apoi sunase din nou cineva la ușă și eu lăsasem pachetul nedesfăcut pe masă. Era poștașul.

Text scris în cadrul experimentului “camera 104”.

Facebook Comments