Știi? De fapt ...
Spread the love

“Știi? De fapt suntem o infinită înșiruire de fapte diverse, stări amestecate și sentimente. Multe sentimente. Îți dai seama cât de complicată este viața? Cât de complexe și aleatoare sunt legăturile dintre ceea ce vrem să fim, ceea ce suntem cu adevărat și ceea ce dăm doar impresia altora că suntem ?

Realizezi că toată întâmplarea aceea rotundă și aproape perfectă pe care ai imaginat-o ca fiind efectul a ceea ce mi-am propus eu să fie, a fost, în definitiv, doar o interpretare în plus a ceea ai crezut tu că sunt dar, în realitate, departe de mine ideea de a fi fost vreodată în felul acela infam în care m-ai imaginat tu ?”

Stăteam nemișcat și priveam în gol, încercând să nu par prost. Omul din fața mea se numea Marcel, avea 30 de ani și o mustață deasă, cu multe fire albe. Ne știam de vreo cinci ani, de pe vremea când încă îmi făceam cumpărăturile la piața de la marginea orașului. Atunci, demult, ne întâlnisem din întâmplare, în fața unei tarabe pline cu roșii. Eu căutam ardei, el se întreba retoric de ce mama naibii crescuseră prețurile în ultima vreme.

Pentru că îmi plăcuse felul nonșalant în care își exprima nedumerirea și modul atât de subtil în care îmbrăca înjurăturile în metafore, mă apropiasem de el să îl ascult mai bine. Avea o filozofie de viață interesantă, construită pă baza principiului că ceea ce este bătut în cuie așa trebuie să rămână.

Intrasem în vorbă între două pauze și încercasem să îl conving că supraviețuirea este doar un efect colateral al adaptabilității. Sau invers, depinde de unde priveai și analizai situația. Mă priviseclung, cu o mirare care i se citea în priviri. Bănuisem că mă analizase “în linii mari’ și trăsese o concluzie complet greșită. Eram un necunoscut cu idei în fața unei tarabe pline cu legume.

Nu încercase să mă contrazică, primise restul de la un kilogram de roșii, înghesuise bacnotele de plastic într-un portofel vechi de piele maro pe care îl îndesase apoi în buzunarul din spate al pantalonilor uzați și, dintr-un motiv doar de el știut, reieșit dintr-o corelație apărut adhoc pe baza unei logici care încă mă depășea, mă întrebase dacă sunt de acord cu schimbările climatice constatate în ultimul timp. Nu-i răspunseem.

Cam asta fusese prima întâlnire cu Marcel. Continuasem apoi să ne întâlnim în fața tarabei pline cu roșii. Cumpăram roșii, apoi discutam vrute și ne-vrute și argumentam fiecare teorie cu argumente extrase din cotidian. Încetul cu încetul, se sfârsise vara trecuse sezonul roșiilor și piața se acoperise cu un strat fin de zăpada iar noi devenisem un fel de prieteni buni, foarte buni, prieteni de cataramă aflați într-o continuă contradicție argumentată în fel și chip.

Apoi, într-o zi oarecare din iarna aceea apărută din senin, îl invitasem la o cafea și el, ca un adorabil și iremediabil pasionat de cafea ce era, se îndrăgostise pe loc de Paula. Paula, soția mea.

Pe Paula o întâlnisem în facultate și între noi fusese o dragoste la prima vedere. Nu știam că exista felul acela de dragoste, aflasem din senin și complet nepremeditat. Ne împiedicasem practic unul de altul pe un culoar lung și îngust în care cineva spărsese toate becurile și rămăsesem prinși în ceea ce unii numesc ștreang iar alții sfoară. Fusese ceva invizbil și relativ înspăimântător pe moment și durase aproape o viață.

Mai dura încă în momentul în care Marcel se agățase cu mâinile lui puternice de cana albă de porțelan fin în care Paula turnase un pic din cafeaua aceea neagră, fără zahăr, dar începuse să se sfărâme puțin câte puțin când cana, scăpată de sub controlul degetelor butucănoase, atinsese gresia cu model asimetric, la capătul unui traseu scurt, în linie dreaptă.

De atunci încolo, totul devenise dureros și șleampăt. Desigur, eu dădusem vina pe Marcel iar Marcel, în opoziție totală și súbită cu propriile principii de viață, dăduse vina pe soartă. Nimic nu mai era bătut în cuie! Stăteam nemișcat, priveam în gol, încercând să nu par prost, îl ascultam pe Marcel cum încerca să se justifice și încercam să uit.

Cu timpul am uitat pe rând toate faptele diverse, toate stările amestecate și toate sentimentele. Toate legăturile dintre ceea ce vrem să fim, ceea ce suntem cu adevărat și ceea ce dăm doar impresia altora că suntem.

Între timp piața a dispărut și, în locul ei, a apărut un supermarket întins pe 5 hectare.

Facebook Comments