Opt fără cinci
Spread the love

Mă trezisem, ca de obicei, pe la opt fără cinci. Oprisem alarma, îmi făcusem o cafea tare, la ibric, mă îmbrăcasem în viteză și prinsesem autobuzul 205 în ultimul moment. Îl văzusem de departe și simțisem că mai aveam o șansă. O luasem la fugă uitând de ani. Nu mai alergasem de mult și genunchii protestau dureros. Aveam pe atunci treizeci de ani și locuiam tot in cartierul de la marginea Bucureștiului. Etajul 7, bloc comunist. Fugeam împiedicat pe aleea neastfaltată ocolind bălți apărute peste noapte și simțeam țepii fini ai  buruienilor atingându-mi pielea. În stație ajunsesem un pic prea târziu dar șoferul, un tip la vreo cinzeci de ani un pic trecuți, mă văzuse și oprise. Urcasem gâfâind și îi mulțumisem înclinând discret capul. Nu știu dacă mă văzuse, repetasem gestul încă o dată. Nu mă văzuse nici a doua oară. Decisesem să o las baltă și mă așezasem lângă o doamnă în vârstă, îmbrăcată într-un impermeabil lung, de culoarea oului de rață. Timp de câteva secunde bune îmi recăpătasem respirația fixând involutar impermeabilul  bătrânei doamne. Fără să știu de ce, fără să ajung să înțeleg legătura subtilă dintre culoare și fapt, îmi apăruse deodată în față, Mara. Stăteam cu ochii lipiți de imbermeabilul de culoarea oului de rață și dialogam imaginar cu Mara.

Mara fusese prietena mea cea mai bună timp de șapte ani. Crescusem împreună în cartierul de la marginea pădurii, încercasem de nenumărate ori să ne cățăram în copacii fără vârstă de la marginea  dealului, ea reușise aproape de fiecare dată, eu doar din când în când, ne povestisem pe înserate iubirile  trecătoare dar intense, ne ștersesem lacrimile nepăsării și urmele nenumăratelor eșecuri, ne despărțisem pe timpul vacantelor de vară și apoi ne regăsisem,doar puțin schimbate, în așteptarea unei noi etape dintr-o viață pe care o descopeream din ce în ce mai palpitantă, odată cu trecerea anilor. La un moment dat ne îndrăgostisem amândouă de același băiat. Eu îl iubeam în felul meu, ea făcea totul să-l iubească cumva altfel. Se născuse atunci, pentru prima oară de când ne cunoșteam, un fel de competiție între noi în care fiecare încerca să placă și mai tare. Atunci dezvoltasem sentimentul posesivității. Dorința de a câștiga. Plăcerea de a fi mereu cu un pas înaintea celorlalți. Mă luptasem timp de cinci luni să plac un pic mai mult dar băiatul, probabil obosit de lupta dintre noi, sau poate doar încă necopt îndeajuns pentru a înțelege drama produsă, ne părăsise pe amândouă pentru o fetiță cu părul lung, strâns în codițe. Dupa incidentul cu băiatul,  cu Mara redevenisem aproape ca înainte și ne promisesem să nu ne mai lăsam în veci despărțite de astfel de incidente. Și totuși, în pofida promisiunii făcute, într-un sfârșit de februarie friguros și trist, ne despărțiserăm pentru totdeauna. Un alfel de incident, același rezultat. Ea plecase într-un alt oraș, mult mai departe, eu rămăsesem să îi scriu scrisori, nenumărate  scrisori așternute pe foi subțiri de hârtie, la care ea nu-mi răspunsese niciodată. Bănuisem că se îndepărtase tăcută, pierzându-se  încetul cu încetul printre alți oameni, alte păduri, alți copaci batraini crescuți pe alte margini. Se îndepărtase, uitându-mă.

Ani în șir așteptasem un semn de la ea, dovada aceea că încă mai existăm una pentru cealaltă, semnul acela că cei șapte ani crescuți împreună însemnaseră ceva și pentru ea, ceva cu mult mai mult și mult mai profund decât toți acei alți oameni întâlniți între timp. Așteptasem un semn de la ea în van, cu privirea lipită de cutia poștală vopsită într-un verde crud și nu avusesem în schimb decât certitudinea că până și culorile își schimbau nuanța odată cu trecerea anilor. Odată cu trecerea anilor, îmi schimbasem și eu, încetul cu încetul, felul de a percepe lumea și, la cincisprezece ani când părinții mei  hotărâseră să ne mutăm pe o altă stradă, într-un alt oraș, abia atunci renunțasem să mai privesc cutia poștală în așteptarea scrisorii. Între timp verdele crud îmbătrânise și bătea într-un fel de maro cu tentă de turcoaz.  Culoarea oului de rață.

Stătusem mult timp cu ochii lipiți de imbermeabilul  bătrânei doamne. Atât de mult încât realizasem mult prea târziu că stația mea trecuse. Mă trezise la realitate o zdruncinatura puternică, o frână bruscă și o înjurătură ireproductibilă. Șoferul, tipul de cinzeci de ani un pic trecuți, își scosese enervat căștile de  pe urechi și ne anunțase că autobuzul avea pană. Trebuia să coborâm ! Încă absorbită de amintirea Marei nu înțelesesem că trebuia să aștept în ploaia fină un alt autobuz. Bătrână doamnă adormise și șoferul îmi făcuse semn să o trezesc. Dădusem ușor din cap că da, voi încerca să o trezesc dar nu încercasem imediat.  Mă ridicasem doar de pe scaunul gri și o privisem pe bătrână doamnă  cum dormea. Dormea zbuciumat și tresărea des. Încercasem să-i ghicesc visul prin pleopele fine și să-i număr ridurile de pe obrajii palizi. Nu reușisem, șoferul se grăbea. Țipase de jos, de lângă roata bolnavă, și-mi dăduse un ultimatum din priviri. Trebuia să coborâm! Îmi coborâsem ușor două degete pe umărul bătrânei doamne și o scuturasem fără să îmi doresc cu adevărat să o trezesc. Exista ceva în acea bătrână adormită care mă făcea să-mi doresc să pot lungi momentul la máximum. Visam să mai pot privi odată, lung și intens, impermeabilul de culoarea oului de rată, să uit să cobor în stația mea și apoi să îmi aduc aminte de Mara. În definitiv, îmi plăcuse setimentul ratării. Dar nu fusese să fie să o pot privi în continuare.  Deranjată de vocea groasă a șoferului și, probabil perturbată de privirea mea lipită de obrazul palid, bătrâna doamnă se trezise. Se uitase năucă pe geam încercând să înțeleagă și mă privise lung, recunoscându-mă. Îmi șoptise ușor numele și apoi, cu privirea lipită de geamul murdar al autobuzului 205, dispăruse din nou în lumea ei neînțeleasă, dincolo de pleopele fine și obrajii palizi. Abia atunci îmi adusesem aminte că până și culorile își schimbau nuanța odată cu trecerea anilor. Aniii trecuseră peste noi în mod diferit. Eu încă mă simțeam uneori verde crud,  Mara îmbătrânise  într-o nuanța de maro cu tentă de turcoaz, răpusă de Alzeihmer.

Facebook Comments