Voichița încetase să mai fie
Spread the love

Voichița încetase să mai fie în acea miercuri, 24 februarie, în Aeroportul Henri Coandă, poarta 13.

Paul se urcase în zborul AF1889 cu destinația Paris, își reținuse o lacrimă, îi făcuse cu mâna o ultimă dată și apoi se pierduse grăbit printre oamenii și bagaje de mână. De atunci, Voichița începuse să nu mai fie.

Repeta constant absența, profitând de nebăgarea în seamă a celorlalți. Dădea impresia că este doar atunci când le povestea tuturor cât îi era de bine lui Paul “dincolo”, în cartierul acela devenit celebru peste noapte. Erau acolo, spunea Voichița, baruri multe, cafenele mici și multe magazine vechi îngrămădite pe o stradă plină cu plăcintării de tot felul. Mirosea mereau a brânză coaptă și a gogoși umplute cu gem iar mirosul impregna hainele și amintirile. Oamenii veneau special în acel cartier ciudat pentru plăcinte și apoi se așezau să privească lumea de pe niște scaune metalice sculptate cu un design fantezist într-un metal greu, gri pictat cu niște forme ciudate, așezate complet anapoda pe spătarele înguste și incomode. Scaunele erau incomode dar locul era frumos, animat și nimănui nu-i păsa de tine. Acolo, în cartierul devenit celebru peste noapte, puteai să te pierzi cu ușurință printre oameni, scaune și vitrine colorate încărcate cu obiecte de tot felul.

S-ar fi pierdut și Voichița pe acolo, din când în când, dar nu-i dădea pace gândul că, odată pierdută, golul lăsat în urma ei s-ar fi umplut mult prea repede cu impresiile și ipotezele cunoscutiilor, vecinilor și prietenilor apropiați, despre posibila origine a dispariției ei. Odată pierdută, n-ar mai fi rămas din ea decât impresiile celorlalți. Realiatea, adevărul ei, adevărata origine a dispariției, s-ar fi pierdut undeva departe, îngropată de mulțimea de posibilități.

De aceea, Voichița prefera să mai dea, din când în când, o vagă impresie că mai este. În realitate, mare parte a timpului, Voichița traía doar din amintiri și zâmbea, înveselită de o amintire numai de ea știută.

Facebook Comments