frânturi care trezesc la viaţă
Spread the love

Există frânturi care trezesc la viaţă. Cioburile acelea mici şi în general invizibile pe lângă care trecem cu capul plecat şi cu căştile pe urechi. Momentele acelea, la prima vedere nesemnificative, cărora le ignorăm existenţa considerându-le la fel de banale ca tot restul. Există zile în care totul începe rău şi continuă la fel de rău până la un punct. Punctul-frântură. Momentul magic în care deschizi ochii mari, mari de tot şi începi să vezi. Să distingi detaliile, semnele acelea nesemnificative, aproape invizibile cu ochiul liber.

Momentul acela magic în care un cerşetor îţi deschide ochii cu un zâmbet şi-ţi cere timid să-i dai, doar dacă vrei tu să-i dai. Tu desigur în virtutea inerţiei n-ai vrea sa-i dai. Dar el continuă să ceară, să te facă să dai. El îţi spune că azi, da, doar azi va împlini 50 de ani. Tu deschizi ochii mari, mari de tot şi, din cauza numărului perfect rotund, te cauţi de mărunţi. Hipnotizat de fericirea din ochii lui, îi dai tot mărunţii şi-i urezi tot înainte. La mai mulţi! Şi apoi începi să te urăşti că există urări atât de meschine.

Îţi pui căştile pe urechi şi-ţi continui bucla. Te uiţi în jur şi constaţi că eşti în rând cu lumea. Trăieşti într-o buclă paralelă cu toţi şi cu toate. Oameni paraleli cu tine zâmbesc tastând pe telefoane plate. Te bucuri că ai semnal, firul acela invizibil care te leagă de toţi şi de toate şi-ţi continui bucla. Între două staţii îţi aminteşti….

Ieri stăteai pe betonul rece şi gri şi oameni de tot felul veneau şi se holbau dincolo de tine. Cineva se gândise să transforme gardul într-o operă de artă şi agăţase nişte tablouri mari, aproape pătrate. Imagini cu oameni, flori, câmpuri, albine, totul într-o cromatică perfectă. Continuai să stai acolo, lipită de zidul rece cu căştile pe urechi şi oamenii continuau să se holbeze dincolo de tine.

Îti daduseşi seama de spirala momentului şi începusei să râzi. Ai fi făcut o poză cu spirala dar n-aveai cum. Şi tu făceai parte din spirală. Nu exista raţional în spirală. Exista doar momentul ei, momentul spiralei, frântura aceea unică, invizivbila cu ochiul liber. Frântura care trezeşte la viaţă.

Şi continui să-ţi aminteşti.

Tot ieri te întâlniseşi cu un coleg şi vă povestiserăţi anii aceia mulţi care trecuseră printre voi. Anii aceia banali, întâmplările acelea ciudate. Depănaserăţi ani la o masă rotundă, o chelneriţă îmbufnată şi o salată cu nume ciudat. Tu într-o engleză aproximativă, el cu accent spaniol. La capătul salatei îţi spusese că adoră poeziile tale şi tu facusei ochii cât jumătăţile de roşii din salată şi-l întrebaseşi într-o engleză aproximativă cum făcuse să le prindă sensul, esenţa, nuanţele. El tradusese. Pur şi simplu tradusese.

Există frânturi care trezesc la viaţă. Cioburile acelea mici şi în general invizibile pe lângă care trecem cu capul plecat şi cu căştile pe urechi. Momentele acelea, la prima vedere nesemnificative, cărora le ignorăm existenţa considerându-le la fel de banale ca tot restul. Există zile în care totul începe rău şi continuă la fel de rău până la un punct. Şi, odată punctul trecut, o iau de la capăt.

Există întotdeauna spărgători de cioburi pe marginea momentelor

Facebook Comments