Stau cu ochii în tavan
Spread the love

Stau cu ochii în tavan și număr crăpături fine. Pe la douăzeci și ceva mă opresc din numărat și-mi imaginez că umplu o găleată roșie cu apă, că adaug puțin detergent de podele, că înmoi mop-ul zmotocit în apa fierbinte și că, în cele din urmă, reușesc cu chiu cu vai, să scot dunga de pe podea.

Alunecasem ieri, fără să vreau, și lăsasem în urma mea o dungă. Pe moment nu simțisem durerea. Mă bucurasem doar că las ceva în urmă. Abia după, când încercasem cu greu să mă ridic de jos și nu reușisem, înțelesesem că îmi sucisem glezna. Până dimineața, glezna s-a umflat rău și acum, privind-o, culoarea vânată îmi aduce acum aminte de vara când făcusem, pentru prima oară, zacuscă.

Vinetele erau fragede și moi și aproape că dispăruseră la copt. Mă costase o mică avere zacusca aceea și se terminase mult prea repedede. Abia de ajunsese să prindă octombrie și atunci, de supărare, jurasem să nu mai fac în vecii vecilor zacuscă. Dar, între timp venise iarna. O iarnă rece, fără zacuscă, care trecuse plictisitor de încet. Serile lungi și reci în fața geamurilor pline de broboane, îmi schimbaseră părerea. Dacă nu era să fie glezna scrântită azi, aș fi făcut zacuscă.

Cam ăsta fusese planul : să merg la piață și să întreb de vinete.  Dacă ar fi fost să fie, undeva, dincolo de o perdea fină de Pașcani cumpărată acum vreo zece ani buni pe sub mână de la fostul “Universal”, vecina de peste drum, pensionara, m-ar fi privit, nostalgică, dincolo de strada aproape pustie. Ea ar fi știut să-i ia cu binișorul pe țărani. Ar fi început prin a-și fixa “limita de sus” printr-un prim tur “de recunoastere”, apoi s-ar fi arătat interesată de câte vreo roșie mai de « doamne-ajută » și, într-un final, ar fi întrebat așa, ca într-o doară,  “cu cât dai kilu’ taică?”

Pe drumul spre piața din centru , i-ar fi întâlnit pe unul și pe altul și s-ar fi pus  cu toții la taclele, fix în mijlocul aleii. Așa măcar lumea ar fi fost nevoită să-i remarce și chiar să le arunce, din când în când,o privire amară și o vorbă acră șuierată molcom printre dinți. O dovadă certă că încă mai existau.

Aproape de prânz, vecina ar fi ajuns și în stație unde, bucurându-se de statutul ei de pensionar cu acte în regulă – treizeci de ani la Regia “Electrica” își meritau cu vârf și îndesat biletul la juma’ de preț – s-ar fi urcat în autobuzul numărul patru și, dacă ar fi simțit nevoia, s-ar fi putut gârbovi toată, schiopătand vizibil de piciorul drept, beteagă nevoie mare, doar-doar va fi să se ofere cineva să îi cedeze locul  “la geam, cu față spre direcția de mers. ” Altfel nici că s-ar fi putut, căci vecina suferă și cu inima.

Apoi ar fi coborî la „Dacia”, la piața de la gară, acolo unde se fac mereu adevăratele afaceri. I-ar fi mulțumit cu dragoste tanărului săritor ce i-ar fi întins o mână stângă într-o atingere “un pic cam moale pentru un tanăr atât de deosebit, dar rar mai întâlnești un copil ca el în zilele noastre” și apoi ar fi așteptat puțin. Imediat ce ar fi văzut autobuzul plecat din stație, cu tânăr cu tot, și-ar fi revizuit complet atitudinea, recăpătandu-și prestanța încă vizbilă a femeii trecute de prima tinerețe dar incă “bine”.

Apoi ar fi traversat bulevardul Gării, mai mult uitându-se la alții dăcât la gropi, și criticând în gând ținute și comportamente de tot felul, și-ar fi scrântit, la rândul ei, glezna. Și astfel n-ar mai fi făcut nici ea zacuscă toamnă asta. Glezna scrântită din întâmplare și starea jalnică a spitalelor din România ar fi putut fi un bun subiect de discuție în lipsa zacustii, dar n-au fost să fie.

Vecina este bine mersi, în spatele perdelei fine de Pașcani, doar eu am aluncat fără să vreau și am lăsat în urma mea o dară. Mă bucurasem, pe moment, dar nu mă ținuse mult bucuria.

Acum stau cu ochii în tavan și număr crăpături fine. Pe la douăzeci și ceva mă opresc din numărat și-mi imaginez că umplu o găleată roșie cu apă, că adaug puțin detergent de podele, că înmoi mop-ul zmotocit în apa fierbinte și că, în cele din urmă, reușesc, cu chiu cu văi, să scot dungă de pe podea.

În realitate, adorm pe la cinciprezece și un pic și las dunga pe mai târziu. Îmi place la nebunie senzația că sunt cum sunt și nu trebuie să critic starea deplorabilă a spitalelor din România.

Facebook Comments