Azi m-am străduit să nu. Să nu mai, să nu care cumva, să nu care cum, să nu încep, să nu termin, să nu trec peste, să nu trec cu vederea, să nu fac pasul cel mare, să nu fac pasul prea mic.
Apoi m-am chinuit să depăsesc starea, senzația de prea plin, ideea de nimic, vidul dintre doi oameni, cozile la posibilități, pretențiile la peste poate, impresia că.
N-am întâlnit oameni interesanți în metroul plin cu oameni ca mine îngrămăditi între alți oameni, ca noi. Aproape toți se făceau că poate și doar puțini citeau din cărți așezate pe genunchi strânși cu grijă, la două degete și ceva distanță de scaunele de un albastru neconvențional. Ceilalți citeau în priviri, în gânduri sau în diverse semne afișând o indiferentă totală. Îi priveam la rândul meu și îi analizăm fără să vreau, dând impresia că îi citesc și în mine creștea certitudinea că toți acei oameni să făceau doar că nu mai, că nu care cumva, că nu care cum, ca să nu înceapă, ca să nu termine, ca să nu treacă peste, ca să nu treacă cu vederea, ca să nu facă pasul cel mare, ca să nu facă pasul prea mic.
Mă simțeam absorbită de mulțimea aceea compactă formată din oamenii aceia obișnuiți care să făceau că, atât de absorbită mă simțeam încât, de la un moment oarecare mai încolo uitasem să mai sorb din sticla de plastic alb. Mi se făcuse sete dar continuasem să stau, doar să stau acolo între oamenii aceia mulți, străduindu-mă până peste poate să nu. Să nu mai, să nu care cumva, să nu care cum, să nu încep, să nu termin, să nu trec peste, să nu trec cu vederea, să nu fac pasul cel mare, să nu fac pasul prea mic.
Când am ajuns la Pipera, am scăpat din greșeală sticla de plastic din care băusem pe jumătate și mi-am văzut în continuarea de ale mele.
În următoarea jumătate de oră, un ins oarecare se împiedicase fără să vrea de o sticlă de plastic pe care un nesimțit o aruncase după ce o băuse pe jumătate și se îndrăgostise la prima vedere de o fată întâlnită în metrou. Restul e doar un mic detaliu într-un roman în curs de apariție. Sau poate că nu.
Îmi place enorm profunzimea abisala a perceptiilor si sentimentelor exprimate în cuvinte, iar ideile expuse reverbereaza pe frecventele cele mai înalte ale cautarii si descoperirii sinelui real, original, personal, pierdut de generatiile trecute, prin desertul arid al calatoriei atemporale, printre lumini si umbre iluzorii, imaginare, virtuale, ireale, înlantuiti si robiti de ratiunea umanist-materialista programata genetic, inconstienti de falsitatea acestei vieti închise în labirintul circumscris în cercul universal al viciilor si vicisitudinilor existentei limitate, fara traire vie, inerte, muribunde, moarte…
O zi binecuvântata cu liniste, bucurie si pace în Suflet draga Daniela !
Ma bucur că îți plac! O zi frumoasa îți doresc!
[…] fi pierdut și Voichița pe acolo, din când în când, dar nu-i dădea pace gândul că, odată pierdută, golul lăsat în urma ei s-ar fi umplut mult prea repede cu impresiile și ipotezele […]
[…] ne-am irosit deja în acelasi sens. Mă iroseam la rândul meu continuând să încerc o dată, și încă o dată, mereu în aceeași direcție prestabilită de inconștient. Îmi era atât de simplu să descriu […]