Uneori mă supăram pe cuvinte
Spread the love

Uneori mă supăram pe cuvinte. Mă supăram pe mine. Pe imposibilitatea mea de a creea cuvinte la cerere pe măsura subiectelor. Nu știam să creez aplauze decât în șoaptă. Aplauzele din vârful buzelor, din vârful degetelor, aplauzele acelea nu erau aplauze pe măsura subiectelor mele. De fapt, nu știam să creez subiecte, îmi asumam doar responsabilitatea imposibilității, a limitei de sus. Îmi luam felia, o priveam și-mi spuneam că sosise momentul s-o ung. S-o nimicesc. S-o ascund de semnificațiile vizibile. Nu știam să număr sutele și nici miile. Cuvintele mele erau răpuse de șoapte și șoaptele de mii de pauze.

Uneori mă supăram pe cuvinte. Mă supăram pe mine și atunci mergem în camera de jos și tăceam. Așa eram eu.

Îmi plăcea la nebunie camera de jos. Și muzica din camera de jos, și paharul de tuică asezat pe masa rotundă. Unul, două, cine să le mai numere? Și, mai ales, îmi plăceau la nebunie amintirile. Locurile. Locurile veneau cu amintiri cu tot. Cu personaje si cu sentimente cu tot. De fapt, locurile nu veneau. Locurile rămâneau. Noi plecam, noi ne întorceam. Noi găseam locurile cu pahare cu tot, cu oameni, magnolii, cu lalele cu tot. Muzica le aseza pe toate într-o ordine ciudată. Vremurile. Un pahar, două pahare, un vers, o cântare.

Îmi plăcea la nebunie imposibilitatea paginii. O începeam cu gândul s-o termin. N-o terminam. Mă luam cu amintirile. Paharele. Gândurile. Proiecțiile. Posibilitătile. Îmi plăcea la nebunie neprevăzutul stării de bine și nu reușeam să adorm.

Stingeam lumina, mă așezam în pat, aranjam perna, puneam capul pe pernă, trăgeam plapuma pe cap, întorceam capul spre stânga, întorceam capul spre dreapta, aranjam din nou perna, aranjam plapumă, aranjam capul, trăgeam de pernă, trăgeam de plapumă, aprindeam lumina, trăgeam de mine, uitam că fusesem odată supărată pe cuvinte, adormeam.

În definitiv nostalgia e și ea o stare de bine ca oricare alta.

Facebook Comments