Îmi place să strâng castane
Spread the love

Îmi place să strâng castane.
Acum mulți ani, în fiecare toamnă ne băteam pe castane. Erau la normă castanele pe atunci, la pachet cu teancul de ziare Scânteia și cu plasele de sticle și de borcane verzi. Exista pe vremea aceea o stradă plină cu castani bătrani, în față unei unităti militare. De acolo le strângeam.  Nu știam de ce trebuia să le strâng, le strângeam ca toată lumea. Întrebările existențiale au apărut după. Căutam castanele printre frunze galbene și, când găseam una, exista o senzație ciudată, de extas profund.  Bucuria suprema a petei de culoare într-o monotonă nuanță de gri-galben.

Fără să vreau, după câțiva ani buni de zile și de castane, dezvoltasem o dependență de castane. Apoi venise Revoluția și castanii bătrani au dispărusera, omorâți de veac.

Mult mai târziu și mult mai departe merg pe străzi umbrite de castani bătrâni și umplu buzunarele.  Îmi umplu sufletul cu castane. Când dă pe dinafară caut o scrumieră și tot așa. Tac și umplu până când se termină castanele și încep să mă pierd.

Toți ne pierdem câte puțin cu fiecare zi ce trece.  Privesc frunzele cum cad și număr pierderile pană ajung la o sută.  La “o sută” caut zidul. Zidul meu. Uneori e atât de plat și atât de gri încât îmi vine să dau palme. Și totusi… înaintez în virtutea inerției. E o porcărie să înaintezi în virtutea inerției căci inerția tocește. Nici nu-ți dai seamă cât ești de tocit pană nu dai cu capul de perete. Peretele acela vertical pe care, în virtutea inerției nu-l vezi. Peretele acela care-ți toacă visele mărunt pană nu mai rămane decât un „of” de capul lor. „Of-ul” acela pierdut la rândul lui. Atunci te întrebi dacă ai visat frumos și, ca de obicei, schimbi vorba. Schimbi secolul. Tragi linie și te faci că ninge. Apoi îți amintești …

Încă îți place să strâng castane.

Facebook Comments