Mă înșelaseși într-o marți
Spread the love

Mă înșelaseși într-o marți. Îmi aduseseși niște flori albe și mi le oferisesi într-o gară cu peronul crăpat. Îmi aduc aminte și acum mirosul treptelor de ciment crăpate de veac și privirea ta ucigând astfaltul. Te privisem de departe cum era să te împiedici de ultima treaptă și îți ghicisem înjurătura printre dinți. Încercasem să-ți măsor starea după lungimea pașilor, dar mă înșelasem. Capacitatea mea de a desluși nespusele dădea semne de oboseală. Înaintai obosit,  și fredonai o melodie la modă cu ceva ani în urmă. Tu cunoșteai melodia, eu scrisesem versurile.

La coborârea din vagonul 424, privirea mi se lipise de crizantemele albe și pe zâmbetul de pe chipul tău. Îmi declaraseși că iubești peroanele la nebunie. Te pierduseși odată de tine acolo, pe un peron fără capăt, și căutarea te făcuse să te descoperi dincolo de tine. Te privisem circumspect din spatele crizantemelor și încercasem să te cred pe cuvânt. Nu reușisem.

Mă invitaseși apoi într-un restaurant mic la capătul unei alei presărată cu frunze galbene. Sorbisem vinul alb din niște pahare cu picior și dăduseși rostogol cuvintele la vale. Erai, spuneai tu, complet pierdut în ochii mei, iremediabil deformat de sunetul vocii mele și infinit amețit de mirosul discret al ființei mele.  Te privisem circumspect din spatele paharului cu picior și încercasem să te cred pe cuvânt.

Îmi oferiseși apoi o cheie ascunsă într-un șervet alb, apretat. Era, spuneai tu, gestul acela mic dar semnificativ care schimba totul. Desfăcusem timidă șervetul alb, apretat, atinsesem plicul roz și îi deschisesem capetele. Înăuntru găsisem un inel fin cu piatră verde învelit într-un petic de hârtie albă pe care mâzgăliseși ceva în grabă. Citisem textul : „Ioana, tu ești infinitul meu ascuns”  și, printre lacrimi și vin, azvârlisem plicul și buchetul de crizanteme și apoi dispărusem infinit din viața ta.

Numele meu era Paula.

Facebook Comments