O lămaie mare
Spread the love

Orașul miroase a lămaie, o lămaie mare, mare și galbenă.  Doi euro kilul, împachetat într-o coală de ziar veche. Stai pe un trotuar strâmb, pe o stradă în pantă și privești doar pașii oamenilor. Apoi înghiți, încet, în sec.

Îți vine să strorci lămâia cu privirea, dar nu poți. Este o lămaie interzisă atingerilor. Scrie clar, cu litere mari, pe un afiș rupt într-un colț.

Există atât de mult galben în orașul acela încât ți se colorează degetele și genele și ochii și de atât galben, dar tot nu poți. Asculți doar viața printre nuanțe și pași și piețe mici și pline de oameni și treci ratând momente importante. Momentele acelea când crezi că pleci, dar de fapt, doar întorci spatele și te duci imagindu-ți doar că ai plecat. Mirosul lămâii galbene și mari, rămâne. Rămâi și tu, continuând să crezi că poți.

Și totuși …

Există momentele ratate, momentele acelea când crezi că pleci, dar doar întorci spatele și te duci. Există momentele acelea când te duci fără să te duci, momentele acelea în care de fapt rămai, proptit între două străzi și o mulțime de oameni. Există acea lămaie mare, galbenă, imensă, către care te trage viață și nu poți..

Există pașii care te indreaptă fără să te îndrepte, direcțiile fără sens, străzile perpendiculare pe tine, pe distanțe, momentele ratate în care crezi că știi, că bănui, că citești în lipsa gestului, în lipsa sunetului, non direcția privirii. Există momente când ești fără să fii, când te duci și n-ar trebui să te duci când atingi fără să atingi și guști fără să simți. Există zgomotul ruperii, sfâșierea non-spusului, durerea non gestului…

Există orașe cu miros de lămaie și o mulțime de cupole. Stai pe un trotuar strâmb, pe o stradă în pantă și privești doar pașii oamenilor. Apoi înghiți, încet, în sec.

Există momentele acelea când, de fapt, rămâi fără să știi.

Facebook Comments