Gândesc prea mult
Spread the love

Eram convinsă, pe vremea aceea, că gândesc prea mult, prea des și mult prea adânc. Despicam într-un mod repetat și apăsat firul în patru, până la epuizare. Multă vreme considerasem această stare de fapt drept o calitate normală ce îmi  permisese o supraviețuire decentă, peste medie. O existență corectă și o evoluție bazată pe merite, fără prea multe coate tocite de învățatul „pe de rost”.

În ciuda aparențelor, nu fusesem niciodată o tocilară. Tot ceea ce stiam era prins din zbor, între 2 chefuri de sâmbătă seara sau pe o margine de masă luminată de mirosul acru de petrol al lămpii improvizate în seri geroase de decembrie, un an înainte de Marea Revoluție. Sau între 2 bătăi cu bulgări de zăpada proaspăt căzută sub o lună plină, departe de întunericul impus din ce în ce în ce mai des și din ce în ce mai aleator, de regim.

Jocul de-a „prinsul informației din zbor” figurase multă vreme printre preferatele mele, piruete dezuete în monotonia zilnică, ce îmi permiseseră libertăți furate și bine ascunse într-un cotidian dictat, cuvânt cu cuvânt, de la șase și un sfert dimineața până la șapte seara în întunericul gros al traseului de întoarcere către casă. Adevărata libertate o căpătasem odată cu primele zile de facultate, într-un oraș pe care  îl iubisem niciodată cu adevărat dar care îmi servise independența pe tavă, chiar dacă nu complet gratuit.

De-a lungul timpului îmi analizasem de multe ori minuțios mișcările, reacțiile celor din jur si, apoi, posibilele lor reacții. Din dorința de a avea un răspuns la tot ce mi s-ar fi putut adresa ca întrebare, din timiditatea de a răspunde cu un „nu stiu”, dovadă fals interpretată a unei posibile slăbiciuni, ani de zile  tocisem doar astfaltul cu privirea în căutarea perfecțiunii imposibile.

După ani de analize a ceea ce se întâmplase de-a lungul timpului, realizasem atunci că, la originea tuturor fricilor, stătea frica de eșec, cea care îmi fusese încet – încet inoculată și împinsă de la spate de curentele unei epoci în care „fără școală nu faci nimic” și „numai cei mai buni răzbesc”erau regulă de aur.

Folosisem „despicatul firului în patru” până la uzură, și, cum orice exces este dăunător, încercam cu disperare de câtăva vreme să devin superficială.

Dar nu prea reușeam.

Facebook Comments