Sentimentele …
Spread the love

Sentimentele … Le-am lăsat pe undeva pe drum, undeva departe, ascunse printre carcase de vechi PC-uri și tuburi catodice. Lucrurile mari s-au demodat și, odată cu trecerea anilor, ne-au năpădit lucrurile din ce în ce mai mici. Ni s-au împlantat lucruri microscopice care au început să gândească în locul nostru, să execute o parte din alte lucruri în locul nostru, să simtă în locul nostru

A trebuit, la un moment dat, să organizăm o lovitură de stat ca să ne cerem dreptul la sentimente înapoi. Atunci ne-am câștigat dreptul la o zi pe săptămână. O zi pe săptămână în care ne putem aduce aminte vremuri și preistorie, timpuri înecate în praf și pulbere fină scuipată pe furiș prin ungherele reciclării zilnice obligatorii. O zi pe săptămâna doar cu degete neprelungite și cu ochi fără dioptrii, o zi cu întâlniri în carne și oase, o zi doar cu noi. O singură zi.

Sentimentele… Le exersăm pe furiș privind în zărea artificială, resuscitându-le pentru cei ce vor veni. Pentru cei ce sunt deja din ce în ce mai puțini. În jurul nostru se petrec lucruri automat, totul e programat cu săptămâni bune înainte, nu există erori. Pastilele de seară n-au nici culori, nici gust, nici formă. Lucrurile mărunte le înghit în locul nostru trimițând din când în când semnale „task executed with success”.

Articulațiile nu mai dor, inima nu ne mai doare, dintii nu ne mai dor, durerea nu mai există decât o dată pe săptămână și atunci răbufnește dis de dimineață. Totul e aproape perfect. Totul e robotic . Doar amintirile continuă sa ne doară.

“Am văzut poarta. Era mare, dintr-un lemn vechi. Cineva îl colorase în roșu și-l uitase la soare. Mă ridicasem pe vârfuri și nu văzusem decât o dungă fină. O pisică se spăla la umbră și o femeie în vârstă privea în zare. Îmi spusesem atunci să tac și tăcusem. Era atât de bine sa taci, să lași tot restul să treacă prin tine. Mă înjunghiau cuvintele de cu seară și încercam să le dau un sens. Să le găsesc contextul.

Există o amestecătură de fapte. Există un amalgam de stări. Există dunga aceea fină, există lumea din spatele dungii  și, mai exist eu. Uneori ne amestecăm și devine ciudat. Dispare dunga, apar eu, dispar eu și apare femeia în vârstă , dispare femeia în vârstă și apare pisica.

În felul tău mi-ai spus să tac și-n felul meu am tăcut. Nu mai voiai cuvintele acelea, voiai un nivel superior. M-am ridicat pe vârfuri și am încercat să privesc deasupra dungii. Am văzut poarta. Erau mare, dintr-un lemn vechi. Cineva îl colorase în roșu și-l uitase la soare. Mi-am pus mâna la ochi și am încercat să trec dincolo de amalgam. Deocamdată n-am reușit”

Era ziua în care nu gândeam rational.

Facebook Comments