Până la o anumită vârstă n-am împărțit nimic. Cu nimeni. Aveam para mea, merele mele, poveștile mele nemuritoare în coperți flexibile, gândurile mele, intuițiile mele, paginile mele, citite și răscitite, ideile mele, imaginile mele desenate undeva dincolo de realitate – realitatea mea – straturile mele luate la picior din când în când, potecile mele, cărările mele, brândușele mele albastre la marginea pădurii, luminișul meu la capătul potecilor, cariera mea de piatră, pietrele mele cubice, dunga mea pe mijlocul străzii mele, inexistenta mea dungă, doar ghicită imediat după groapa din baza dealului meu, poarta mea verde, ruginită, strâmbă mea poartă verde în vârful scărilor tăvălite de ani, anii mei, trecutii mei ani chinuind între pleoape gânduri înlăcrimate, lacrimile mele, depărtările povestite între două rebus-uri, cuvintele mele căutate în dicționare putrezite de timp, timpul meu liniar, întins cât să le cuprind dintr-o privire, sensurile mele, unice mereu, unicele mele închipuiri ascunse între două coperți albastre de vinilin ieftin, coperțile mele peste versurile Bacoviene, versurile mele Bacoviene recitate-n șir sub ploile mele fine de vară, ploile mele fine de toamnă, toamnele mele târzii în prag de iarnă, zăpezile mele veșnice ….
La un moment dat, m-am plictisit numai de mine și am început să împart. Din fiecare câte puțin, doză minimă, expunere minima, monologuri abandonate, dialoguri în șoaptă. Nu dădeam mult, dădeam doar atât cât să exist cât de cât și-n ochii altora, să exist în ochii altora sub forma mea, să șoptesc lumea mea și celorlalți, să ne schimbăm impresiile despre propriile lumi, să facem schimb de cărări, dar să nu ne amestecăm cuvintele cu pietrele cubice, să astupam doar gropile din baza dealului cu poteci făcute ghem și împrăștiate peste straturi degerate de atâta iarnă, să ne analizăm doar impresiile în spatele versurilor, să ne imaginăm orașe-toamnă alunecând sub stropi fini de ploaie Bacoviana. Doar vise scurse pe apa Timisului.
De atunci împart numai la doi. Aproape totul …
[…] Am defectele mele. […]
Viața e făcută să împarți mereu câte ceva cu cineva, un el, o ea, un grup, un animăluț…
Fără să împarți te ofilești precum florile care nu primesc apă, lumină și căldură.
Fara partasie, viata e pustie. N-are nici un sens, n-o traiesti intens…
Frumos! Mai bine mai târziu…. Și da, e chiar fain să împarți în doi 🙂
Da, așa e… Trăim egoist pana la un punct. Metafora singurătății
Da… Doar ca uneori e greu să ieși din scorbura ta
Eu nu aș putea trai așa, egoist. Mi se pare un pic trist. Sau poate sunt eu o idioată pozitivistă.
Este metafora timiditatii
[…] Dimineaţa coboram fericită că scap, şi înfulecam croissant-uri cu cafea lungita. La prânz mâncam la serviciu. Seara era festin. Patru feluri şi şerveţel alb şi apretat. Făceam conversație cu sila, să nu uit cuvintele pe care le învăţasem peste zi. Patroana mă credea probabil complet debilă şi îmi zâmbea politicos la fiecare tâmpenie pe care o consideram conversaţie. Prelungeam conversaţiile acelea până la ora închiderii. Mi-era atât de singur holul acela lung şi întunecat, şi camera aceea mică, şi toţi bărbaţii aceia cu care împărţeam cheia… […]
Intre unu si doi diferenta este imensa. E un exercitiu, mai mult decat matematica, sa aduni, sa imparti, sa unesti.