Muzica urlă defazat
Spread the love

Soarele bate frunze galbene pe umăr, muzica urlă defazat şi cineva – nu ştiu cine – numără trecerile. Un pas, doi paşi ….. O mulţime prea mică şi prea înceată de paşi. Mă urc într-un tren aproape plin şi-mi găsesc un loc la o fereastră. Cânt şi plâng. Sau poate invers. În faţa mea un om la vreo 30 de ani găseşte asta ciudat şi mă fixează. Fix şi lung. Mă fac că nu exist. Că nu există. Că mă pierd. Că mă afund. Că mă chinui. Că nu mă mint. Mă fac şi nu reusesc să mă fac.

Am defectele mele.

Omul continuă să-mi numere lacrimile. Număr decibelii şi dau drumul la buclă. La dracu’ cu convenţiile ! Cineva îmi vorbise de buchete şi eu le exclusesem din start. Nu-s făcută pentru buchete. Mă întreb în buclă : am fost vreodată ? Bucla se toceşte repede şi mă pierd pe drum.

Între două peroane pline ochi privesc omul din profil şi mă întreb … Oare cât de mult i-ar sta o definiție? Gândesc degeaba, nu i-ar sta.

Dar eu?

De fapt nu știu unde, când și mai ales până când. Există o cale prin definiția mea și multe alt căi prin definițiile altora. Eroare de definiție? Continui să cad în stropi mari, și deși și uzi, să mă fac că plouă cu găleata ca și când așa mi-ar veni de nu m-aș mai putea opri. Căci atunci când e să fie un pas există și cel de-al doilea pas și cel de-al treilea pas și tot așa până mă satur de pași și o iau de la capăt. « Care capăt ?» mă întreabă calea și ploaia și definiția ta asupra capătului și eu dau capătului o altă definiție, cea contradictorie cu totul. Îmi place să mă prind de direcțiile aleatore spunându-mi că nici o prindere nu-i întâmplătoare. Uneori bara e lipicioasă și atunci îmi vine să cad, să mă fac una cu găurile din astfaltul gri și ud și astupat cu ploaie. Alteori bara e rece și atunci mă întreb unde și mai ales până unde și până când și aștept să treacă și nu trece.
Și tot așa.

Facebook Comments