Sub viţa bătrână

Stăteam sub viţa bătrână şi îl ascultam. El privea paharul cu picior şi-mi spunea că un pahar mai merge. Că aşa îi spusese doctorul. ”Un pahar pe zi merge”.

Îl inspira vinul, între două înghiţituri îmi povestea. Oameni, locuri, fapte. Toate îl inspiraseră. Se jucase toată viața cu ele, inventând poveşti.

”Oamenii iubesc poveştile”, îmi spunea, jucându-se cu barba groasă. Nu se mai rădea ca altădată, o lăsa să crească ”până începea să-l gâdile”, aşa-mi spunea. Eu îl priveam şi încercam să trec dincolo de non-esteticul momentului. Nu puteam.

”Oamenii apreciază subiectele cu cap şi cu coadă, mesajele în care să se regăsească”, continua. ”Oamenii apreciază toate astea mai presus de stil şi întorsăturile lingvistice”.

Apoi tăcea, vreo două-trei minute bune tot tăcea, până când vântul îi zbârlea gândurile şi atunci ofta si continua.

Lehamitea apare şi dispare. Totul se întâmplă pentru că vrem neapărat să se întâmple. Stările vin când au ele chef să vină. ”Stările la cerere” sună fals. ”Stările la cerere” sunt false. Ţie ţi-e atât de groază de falsitatea stărilor la cerere, încât te învârţi într-un cerc şi nu poţi să ieşi. Te enervează cărările bătătorite de alții. Te enervează, şi totuşi persişti să crezi că există ieşire din cerc. Din cercul celorlalţi. Că există posibilitate la non-stare. Şi atunci scrii, până vine. Non-starea. Non-zilele.

”A naibii harababură”, îţi spui. Există zile ce ar fi trebuit să se nască nopţi. Tu te lupţi de când te ştii cu astfel de zile, provocându-le într-un fel de dialog absurd. Pornind de la nimic, tu construieşti tot restul. Uneori iese, neplanificat, dar iese, e nevoie doar de o scânteie. Scânteia de a fi într-o contradicţie profundă cu inerţia din tine. Uneori nu iese.

Uneori eşti obligat să te complaci cu zilele astea. Cu neputinţele lor. Cu lipsurile lor. Ţi se întâmplă să lupţi şi uneori îţi şi iese. Alteori nu. Uneori lipseşte ceva, acel ceva ce dă ”sarea şi piperul clipei”. Și ce-ţi mai lipseşte atunci sarea şi piperul clipei… Cum să construieşti clipe perfecte în astfel de zile, imperfecte? Cum să te ignori pe tine, cu toate neputinţele tale, cum să-i ignori pe toţi ceilalţi cu toate realităţile, toate adevărurile, toate percepţiile lor? Cum?

Apelând la simboluri? Rezumând totul la un buton?

(Ceea ce semnifică pentru tine butonul, este cumva neputinţa ta de a depăşi anumite situaţii care îţi îngrădesc creaţia. Neputinţa de a lupta cu ceea ce nu poţi controla.)

”Name your poison!”   Tu ai numit-o ”buton”. Fiecare cu otrava lui. Garofiţele, pisica, balustrada, toate au un scop. În cazul de faţă, scopul tuturor astfel de lucruri este să îţi arate că eşti încă ancorat în ceva tangibil. Ceva care respiră viaţă. Nu, nu viaţa aceea din spatele butonului. Aceea este doar închipuire. Închipuirea ta despre ce ar putea fi viaţa. Surogatul tău de viaţă. Nu, este vorba de viaţă în toată splendoarea ei. Cu plusurile şi cu minusurile ei. Cu oameni încercănaţi şi trenuri pline ochi. Cu gări, peroane, hoţi de buzunare. Cu mirosul acela acru de transpiraţie, care ţi s-a lipit de pori. Cu oameni fericiţi şi weekend-urile lor cu soare, cu cer senin şi griji agăţate în cuie ruginite. Cine să mai vadă rugina? E vineri seara şi totul e posibil. Inclusiv non-existenţa ruginei. Asta-i viaţa! Respiraţie. Inspiraţie.

”Creaţie!”

Eu ascultam şi încercam să înţeleg. Nu înţelegeam. El golea paharul şi apoi tăcea din nou. Lung.

Fusese ultima dată când tăcuse. Fusese ultima dată când ascultasem. A doua zi îl găsiseră căzut lângă calea ferată. Din cauza bărbii groase, oamenii îl luaseră drept beţiv şi-l lăsaseră să se chinuiască în voia lui. Până la capăt.

De atâta respiraţie, de atâta inspiraţie, îi pleznise inima