Uneori mă simt elefant

   Uncategorized 7 Comments
Spread the love

Uneori mă simt elefant. Când mă simt elefant, îmi simt degetele jucăușe cum mă pișcă dintr-un capăt în celălalt. În astfel de momente, mă înfierbânt odată cu trecerea clipelor iar uneori mi se întâmplă chiar să plesnesc. Atunci îmi apar pete roșii pe obraz pe care le acopăr, de fiecare dată, cu degete răsfirate de la un ochi în jos.

Uneori mă simt elefant și atunci îmi rămân parcă toate cuvintele în gât și mă râcâie lipsa timpului până la măduvă, îmi face găuri mari și negre pe care le acopăr cum pot cu regrete.

Si atunci îmi amintesc  …

Treceau zile, nopți, seri, mese pline, oameni care își povesteau viața, fumuri, fum, nori, vânt. Uneori treceau și se duceau, se pierdeau undeva, hăt-departe, acolo unde nu le căuta nimeni. Acolo unde nu putea să le caute nimeni. Dincolo de bolta verde a copacilor, dincolo de gardul scorojit se duceau și nu mă interesa unde se duc. Alteori  treceau și mă furau, pur și simplu mă hipnotizau în măreția ducerii și nu-mi dădeam seama decât prea târziu că-s dusă toată, odată cu ele.

Acolo, hăt departe, se făcea că pluteam pe un nor alb și pufos și priveam lumea fără să-i remarc detaliile. O priveam pur și simplu așa cum nu era. Priveam doar proiecția lumii în perspectiva mea.

Când se petrecea întoarcerea, lucrurile se petreceau brusc. Atât de brusc încât mi se întâmpla uneori să mi se șoptească – fără să vreau să mi se șoptească, fără să accept intuiția aceea că șoapta va veni, că-i în firea lucrurilor văzute la lumina zilei să vină – se întâmpla să mi se șoptească brutal “UTOPIE” și atunci se ducea naibii norul și albul și lipsa detaliilor, și-n lipsa detaliilor lumea redevenea așa cum poate că fusese dintodeauna, plină de griji, ipocrizii, slăbiciuni, fantasme nocturne, frustrări de tot felul, pahare pline, apoi goale, din nou pline, sticle, scrum, mucurí, elefanți.

Îmi dădeam atunci seama că-n lipsa detaliilor, eu existam doar noaptea în spatele fumului, a mucurilor, a paharelor goale și a scrumierelor pline. În rest priveam doar proiecția lumii în perspectiva mea. Când cădeam odată cu norul alb și enervant de pufos, mă zdrobeam odată cu pământul de atâta alb și căutam colțul să aștept să treacă elefantul roz care deveneam fără sa știu. Un elefant roz pe un nor alb, enervant de pufos.

Când mă simt elefant, îmi apar pete roșii pe obraz pe care le acopăr, de fiecare dată, cu degete răsfirate de la un ochi în jos. Dar știu că și elefanții sunt limitați în număr și cozi și atunci aștept să treacă.

Și trec, pâna la următorul nor alb, enervant de pufos.

Facebook Comments

7 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: