O conversaţie în patru paşi

   Uncategorized 13 Comments
Spread the love

Spune-mi că vrei o conversaţie în patru paşi mari şi gata. Spune-mi că nu există contradicţie, că nu poate exista contradicţie. Spune-mi că-ţi doreşti, din tot sufletul îţi doreşti să auzi ceea ce te defineşte în linii mari. „Trăsăturile” acelea de care toată lumea vorbeşte când te aduce-n vorbă. Caracteristicile acelea definitorii de care eşti atât de mândru. Atât de unic. Atât de „tu”.

Spune-mi că vrei o conversaţie în doi timpi. Cu predilecţie timpul tău şi apoi, dacă mai rămâne ceva, timpul meu. Spune-mi că vrei o conversarie cu cuvinte pre-stabilite. Alese pe sprânceană. Periate bine. Debarasate de judecăţile mele de valoare. Aliniate cu felul tău de a vedea lumea. Oamenii. Circumstanţele. Spune-mi că nu am dreptate, că văd lumea cu ochii închişi. Spune-mi că adevărul şi-a căpătat definiţia definitivă odată cu tine. Cere-mi părerea şi fă-te că zboară. Nu-ţi cere scuze, nu e vina ta. Spune-mi că părerile mele au puncte de greutate ciudate. Asimetrice. Prea simetrice. Complet incompatibile cu echilibrul tău.

Spune-mi să devin tu şi totul va fi bine. Parţial de bine.

În realitate, îmi vine să vă iau la palme pe toţi, să vă tăvălesc prin aburul serii, să va agăţ în cuiul uliţei, să va umpleţi de praf, să vă bat în cap cu un soare pufos, cu dinţi de ciocolată şi zâmbet mult prea larg pentru luna lui cuptor, îmi vine să vă dau în cap cu toate iluziile, una câte una, una după alta, de la cea mai mică, mică de tot, până la ultima, iluzia ultima, capacul iluziilor, utopia gurii căscate la cer în aşteptarea ploii, turbarea ochilor larg deschişi în faţa norilor negri, de ploaie, îmi vine să vă trag la răspundere în ordine alfabetică, să va demonstrez negru pe alb că gura târgului adevăr grăieşte, îmi vine să vă deschid ochii larg, cât o lume şi să va las până v-o veni mintea la cap, îmi vine să vă iau toţi pereţii, să vă las aşa, de capul vostru, voi cu capete cu tot într-un lan de grâu, voi cu capete cu tot, cu ţânţari cu tot, voi cu bubele voastre întinse pleaşcă una lângă altă, îmi vine să va iau toate alifiile să vă las asa, dezgoliţi de remedii, să simţiţi mâncărimea până la os, îmi vine să azmut stâncile pe voi, valurile pe voi, pietricelele fine pe voi, îmi vine să dau în voi cu arici de mare, cu meduze moarte purtate de curenţi turbaţi, îmi vine să vă aburesc măştile cu aburul serii, să va las să vă credeţi vânt, să va simţiţi buric, să va arătaţi tanc.

Îmi vine să nu fiu ca voi.

(Dincolo de aparenţe)

Facebook Comments

Foarte buna metafora despre conversatiile de azi când ne conversam pentru a fi aprobați, pentru a ni se da dreptate și mai puțin pentru a asculta cu adevărat, pentru a înțelege. Ne simțim buric, ne arătăm tanc și as adauga eu suntem nimic

Wow! Mi a placut mult ultimul paragraf, acela plin de zvâc si de metafore, mai ales pentru ca uneori simt si eu asa dar spre deosebire de tine n-am meduzele la indemana.

Mă bucur că am creat o imagine care poate îmbraca sentimente diferite. Azi, de-as avea meduza la îndemâna… Ravagii as face!

13 Comments

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

%d bloggers like this: