Trec fade
Spread the love

Există unele zile care trec fade. Linii drepte, paralele cu tot. Cu tine. Cu toate. Aștepți să se termine linia și tot nu dai de punct. Pui capul pe pernă cu speranța punctului la capătul pleoapelor și pleoapele trag la somn și caută punctul și punctul se încăpățânează să asculte zumzetul betonierei din față și manelele din față și tu tot cauți punctul și deodată zici că-i el, punctul și de fapt nu e.

Te înșeli o dată, două ori, te înșeli până la capătul pleopelor și atunci pleopele se deschid, una câte una și lasă să între firul sensibil de lumină și zgomotul de țânțar prins între două plase. Și, odată cu ele, intră toate și manelele și zgomotul betonierei intră și el și-ți dai seama că e târziu, groaznic de târziu și-ți cerți pleoapele că nu ți-au spus că e târziu și pleopele se închid cu nepăsare și liniile continuă, la fel de drepte, la fel de fade, la fel de paralele cu tot și cu toate și se face deodată ora unu și mai trece o zi și-ți dai seama că a trecut după forma ciudată a non-liinilor, curbura aceea de la granița dintre tine și lume și atunci tragi concluzia care nu se voia trasă și gata, adormi.

Se face că stăteai cățărat într-un copac și priveai lumea. Lumea se făcea că plouă, ignorându-te și își vedea liniștită de ale ei. Copacul vâjâia în bătaia vântului, și, de jur împrejur, era o senzație ciudată. Te roteai odată cu vântul, amețeai și închideai ochii ca să treacă. Nu trecea cu una cu două senzatia.

Deschideai ochii, adulmecai și lumea ți se părea și mai haotică. Oameni îmbrăcați în vișiniu își dădeau coate iar, în rest, echilibrul menținea armonia și armonia, tangibilă, învârtea lumea. Tu continuai să privești haosul într-un fel de alt echilibru, la fel de precar. Între două rafale te roteai până când simțeai că nu mai suflă vântul și atunci te agățai strâns de o frunză galbenă.

Dar frunza ceda repede și cădeați brusc, amândoi. Hodoronc tronc adulmecai pământul umed, perele îți masau tâmplele, de jur împrejur frunzele cădeau fără explicație. Între două frunze căutai cerul dar nu-l găseai. Priveai doar norii și-ți spuneai că, văzută de jos lumea pare de-a dreptul inaccesibilă.

Apoi te trezeai, stăteai la baza unui copac și priveai lumea în direcție inversă dar lumea își vedea  liniștită de ale ei, ignorându-te.

 

Facebook Comments