omora suflete cu sânge rece
Spread the love

 

Strada e udă flească și dă semne de gripă. Când tușește, crează cascade din streșini și o doare în cot de toți ceilalți. Când strănută, o face cu toți dinții și apa stătută din băltoace molipsite la rândul lor,  tresare.

Din când în când, involuntar, împroască cu nesaț trecători singuratici pierduți de dragul artei. Trotuare gri se inclină respectuos spre stânga și scurgeri îmbibate privesc în zare. Oameni subțiri plimbă umbrele pătrate cu dungi portocali și picuri rotunzi și deși cad printre.

Plouă des și contagios în ultimul timp și molima e mare. Praful și-a luat lumea în cap, dispărand  în neantul aburit de zvonul trâmbițat din aproape în aproape.

Plouă strâmb și rece în rafale cadențate doar de monotonia străzilor părăsite de pași. Înghesuită între două umbrele pătrate cu dungi portocalii, o fată. Fusese odată blondă, acum e subțire, are un zâmbet minunat de suav și privește la nimereală uneori tunete, alteori fulgere, de multe ori nimic dar niciodată pe cuvânt de ploaie. O cheamă Maria , se născuse într-un sat uitat de lume și toată viața ei visase să ajungă la oraș. La sat îi țiuiau urechile de atâta liniște.

Pe vremuri, demult, în lipsa de altceva, omora suflete cu sânge rece și apoi pleca. Dusă era.  Până când se îndrăgostise de ea  un băiat timid. Băiatul avea o privire care nu privea și un zâmbet care nu zâmbea. La început fusese magic. Camera 107, un hotel mic la marginea unei autostrăzi.  Ea știa multe și el invătase ascultător. Dimineața îi prinsese trasând vise pe tavanul crăpat.

Apoi fata îngropase totul într-o secundă și făcuse ca și cum n-ar mai fi fost. Și nu mai fusese. Băiatul lăsase în uma lui niște firimituri uscate de pâine și dus fusese.

Nu fusese fie. Poate data viitoare. Acum ar fi vrut qă se caţăre pe un nor şi să traga apa. Să cadă singură, pic cu pic. Sa fie mai întâi o stare plată, apăsătoare, apoi un nor făcut plăcintă, picat din întâmplare. Sau poate nu chiar din întâmplare?

N-a fost să se piarda în mulţimea pestriţă, erau atât de multe culori vii încât o luase pur şi simplu la fugă. Oameni sictiriţi se uitau la ea pe sub ochelari de marcă. Ea citese undeva că preţurile variau destul de mult în functie de marca si, tocmai de aceea, ea nu mai iubea de mult mărcile. De când cu preţurile săgeată, un porumbel se împiedicase ratându-şi zboru. Îi era milă de el dar nu se putea opri.

Îi era frică de nor şi culorile acelea atât de vii o urmăreau din departare. Se simţea ca un gândac prins în ac iar paşii, mari şi deşi, îi păreau doar senzaţie.

Acum privește strada plictisită de atâta ploaie și își amintește.  Gândește vraiște și numai de-a naibii. Alege cu privirea un punct și din punct construiește un cuvânt. Miroase a creveți prăjiți în unt și foamea e aproape. La naiba cu amintirile !

 

Facebook Comments