Încălecaseși pe-o șină strâmbă și încercaseși să ții direcția dreaptă. Pe stânga vedeai un lan de verde cu puncte, mici, roșii. Oameni mulți coborau într-o ploaie deasă și culegeau la întâmplare puncte. Ai fi coborât și tu dar înaintai în sens invers. Înaintai și parcă regretai. Sensul, ploaia, macii, oamenii. Îi regretai pe rând, pe fiecare în parte. Ți se lipise roșul de retină și verdele de degete și oamenii aceia mici sub niște umbrele negre simțeau cum cresc macii și ploaia nu mai contenea și verdele, în locul tău, acoperea totul cu un strat fin, de nepăsare. Tu ai fi vrut să fii strop într-o ploaie fină și deasă, într-o intersecție mică, pe stânga. Ai fi coborât și tu ca și oamenii aceia mici și mulți pe sub umbrele negre și ai fi devenit și tu la rândul tău punct.
Stau cu ochii în tavan
Stau cu ochii în tavan și număr crăpături fine. Pe la douăzeci și ceva mă opresc din numărat și-mi imaginez că umplu o găleată roșie cu apă, că adaug puțin detergent de podele, că înmoi mop-ul zmotocit în apa fierbinte și că, în cele din urmă, reușesc cu chiu cu vai, să scot dunga de pe podea.
De-ar fi fost
De-ar fi fost să-și descrie starea, cuvintele i-ar fi fost de prisos. I-ar fi trebuit culori vii și arome puternice. Cărase toată ziua legume și fructe de i se învinețiseră de tot degetele și acum spăla borcane.
Nu-și putea explica exact de ce, dar zgomotul buretelui tăvălit pe sticla albăstruie îi provoca mereu aceași imagine: o potecă înzăpezita și, fix la capătul ei, un revelion pe un vârf de deal. Apoi doar muzică, multă muzică, muzică dată la maximum la un magnetofon vechi. Muzică de înnebunit vecinii. Dans și muzică.
Seara tace din toate încheieturile
Seara tace din toate încheieturile şi, între două adieri subţiri de vânt, scuipă pauze. Mă împiedic în pauze, mă ridic spaţiu. Mestec în ceaşca neagră până nu mai rămâne nici abur. Seara ascultă ştiri în buclă, mereu aceleaşi ştiri, aceleaşi buclă. Nici nu ninge, nici nu plouă, nu se anunţă nici alte seri. Seara citeşte romane începute de-un veac. Un an cât un veac. Pagină după pagină, cad secolele. Pagină după pagină se umplu spaţiile. Sunt într-un pericol permanent pauzele. Nu există cinism, nu există râcă, nu există decât rânduri. Rânduri şi secole printre rânduri.
E ca și cum
E ca și cum ați auzi apa susurând și ați căuta originea. Ați analiza originea la rece, apoi la cald, ați pune mâna să simțiți, ați simți peretele umed, ați găsi originea și ați telefona.
E ca și cum vi s-ar spune să vă duceți să constatați, să-i asociați un nume apei care susură și apoi ați lua liftul și ați apăsa pe butonul care trebuie. Butonul de deasupra voastră. Apoi ați coborî fix deasupra voastră și ați constata că acolo, fix deasupra voastră, nu există nimic din voi, nici măcar o ușă verde cu un număr mic inscripționat pe tocul ușii de deasupra voastră .
Te agăţai de tavan
Te agăţai de tavan, te ţineai strâns cu toate degetele strânse tare, tare de tot până se înroşeau toate degetele şi cădeau unul câte unul toate degetele şi apoi se făceau cioburi şi atunci mă puneai pe mine să strâng de pe jos toate cioburile şi eu scoteam o mătură galbenă, fină şi te gâdilam tare, cât puteam eu de tare te gâdilam şi tu îmi spuneai că aşa face doar mustaţa şi-ţi strângeai cioburile şi le lipeai singur la loc şi eu luam mătura galbenă, fină şi făraşul şi mai dispăream puţin, foarte puţin, doar atât cât să-ţi lipeşti tu singur toate cioburile la loc, până să devină toate din nou degete şi, când terminai de lipit, mă întrebai unde sunt şi eu îţi spuneam unde şi nu ştiu dacă mă credeai pe cuvânt dar dădeai impresia că da iar apoi mă întrebai în ce culoare sunt şi eu îţi spuneam „în verde” şi mă miram că mă tot întrebi de culoare, doar ştiai foarte bine în ce culoare sunt iar după, imediat după, mă puneai pe mine să te întreb la rândul meu dar eu nu ştiam întrebările pe de rost şi atunci le inventam, una câte una, una peste alta, una după alta până nu mai rămâneam decât eu, departe de tot dar tu mă imaginai aproape, foarte aproape şi mă întrebai dacă mai sunt şi eu îţi spuneam că da, mai sunt, şi aş putea mai putea fi mult timp şi atunci te agăţai din nou de tavan şi strângeai cât puteai tu să strângi de tare şi-mi spuneai că n-ai cum să dormi, cum dracu’ să dormi acolo, agăţat de tavan cu degetele făcute cioburi şi cioburile făcute degete şi eu te credeam pe jumătate, erai prea sus şi prea departe ca să fie adevărat.
1984 vara
Undeva prin 1984 vara dezvoltasem o pasiune inexplicabilă pentru șervețele.
Pe vremea aceea nu se găseau șervețele mai deloc. Când “se dădeau servețele”, se forma instantantaneu o coadă mare și fugea zvonul cu viteza luminii. Dar, până să ajungă zvonul la noi, mare parte din oameni, se și terminau șervețelele.
De aceea, în loc de șervețele, se folosea hârtie igienică. Hârtia igienică avea o textură dură și o culoare nedefinită. Un fel de gri cu tendintă bej, apăsător.
Acea sensibilitate a decenţei
Exista acea sensibilitate a decenţei care mă împiedica să urlu în gura mare „a înflorit lavanda”. Dar lavanda înflorea şi eu mă bucuram… Mă bucuram în şoaptă înghiţindu-mi cuvintele, mă înecam în movul profund şi apoi plângeam de prea mult soare. Spicul era subiectul meu de predilecţie toată săptămâna. Pe cine putea interesa în asemenea măsură un spic verde cu mov la capăt? În niciun caz pe vecinii de la etajul patru. Ei aveau alte subiecte de prelecţie. Copiii lor tropăiau, plângeau şi zbierau, iar zgomotele crăpau geamurile groase şi perne cu puf şi înfundau şi mai tare degete în urechi.
Exista acea sensibilitate a decenţei care mă împiedica să urlu în gura mare ” a venit vara”. Dar vara venea şi eu mă bucuram … Mă bucuram pe vârfuri în spatele muşcatelor roz urmărind cu sufletul la gură viaţa vecinilor de peste drum. El părea profesor şi ea părea profesor. Fetelor lor, cele două fete de vârste apropiate, păreau fete de profesori şi câinele lor cel alb era perfect asortat la apartamentul cu trei camere cu balconul spre vest. Câine alb de profesori. Cel mai tare şi mai tare însă îmi plăcea pisica lor. Era o pisica cu iniţiativă care escalada balustrada îngustă când îmi era lumea mai dragă şi sensibilitatea mai în toi. O escalada şi gata, ramânea acolo, una cu balustrada, muşcând din iarba grasă pentru pisici, digerând, aşa nemişcată, viaţa ei mizerabilă de pisică asortată la tot restul.
Azi m-am străduit
Azi m-am străduit să nu. Să nu mai, să nu care cumva, să nu care cum, să nu încep, să nu termin, să nu trec peste, să nu trec cu vederea, să nu fac pasul cel mare, să nu fac pasul prea mic.
Apoi m-am chinuit să depăsesc starea, senzația de prea plin, ideea de nimic, vidul dintre doi oameni, cozile la posibilități, pretențiile la peste poate, impresia că.
Uneori mă supăram pe cuvinte
Uneori mă supăram pe cuvinte. Mă supăram pe mine. Pe imposibilitatea mea de a creea cuvinte la cerere pe măsura subiectelor. Nu știam să creez aplauze decât în șoaptă. Aplauzele din vârful buzelor, din vârful degetelor, aplauzele acelea nu erau aplauze pe măsura subiectelor mele. De fapt, nu știam să creez subiecte, îmi asumam doar responsabilitatea imposibilității, a limitei de sus. Îmi luam felia, o priveam și-mi spuneam că sosise momentul s-o ung. S-o nimicesc. S-o ascund de semnificațiile vizibile. Nu știam să număr sutele și nici miile. Cuvintele mele erau răpuse de șoapte și șoaptele de mii de pauze.