În ziua în care aflasem că trebuia să plec, mă hotărâsem să nu-mi iau mare lucru cu mine ci doar un rucsac verde în care înghesuisem în grabă câteva cămăși de schimb, o cravată și o pălărie de fetru verde pe care o primisem cadou la ultima mea aniversare de care atunci aproape că uitasem dar de care, din fericire, îmi adusese aminte în ultimul moment și reușisem astfel să evit gafa fenomenală pe care as fi făcut-o lipsind de acasă fix în seara în care prietenii mei plănuiseră să îmi facă o surpriză și să vina să mă sărbătorească, oferindu-mi cadou o pălărie de fetru verde cumpărată de la șolduri, pălărie pe care, cu câteva zile mai târziu, mă hotărâsem să o iau în bagaj, împreună cu câteva cămăși de schimb și o cravată pe care nu eram deloc sigur că o voi purta dar preferasem totuși să o pun în valiză ca să evit situația penibilă în care m-aș fi găsit dacă toți ceilalți invitați ar fi știut că ținuta era obligatorie și impunea un oarecare standard de care mie ar fi uitat să îmi spună, ținând cont că eu fusesem invitat să particip în ultimul moment ca urmare a refuzului de a participa a lui Paul pe motive obiective și perfect rezonabile pe care toți ceilalți le consideraseră normale în contextul în care era singură decizie rațională pe care Paul ar fi putut-o lua când aflase, cu două zile în urmă, că soția lui, Maria, era încurcată de ceva timp cu George care, invitat la rândul lui la eveniment, acceptase să participe neștiind că toată lumea, cu excepția lui Paul, era la curent de legătura lor dar, pentru că era vorba despre un subiect atât de sensibil, tăcuseră toți mâlc, dându-și totuși coate, din când în când sau aruncându-si doar priviri cu subînțeles când se întâmplau să fie aduse în discuție anumite subiecte sensibile sau întâmplari similare de care x sau y auzise din și nu putea să-și creadă urechilor, așa cum nici eu nu-mi crezusem ochilor când o văzusem pe Maria, soția lui Paul, sărutandu-se tandru cu George la ieșirea din metrou și nu mă putusem abține să nu îi spun lui Paul.
Orașul se sufoca de atâția turiști
În ultima vreme orașul se sufoca de atâția turiști. Cineva propusese să fie omorâți toți turiștii care nu respectau regulile în vigoare și el, omul, fusese până la urmă de acord să ucidă.
Era plin orașul de lichele venite de peste tot și Primăria nu făcea nimic să combată derapajele. Comitetul anti-turiști se formase imediat după Crăciun. Localnicii constituiseră un grup ad-hoc pe o rețea de socializare și stabiliseră regulile : fără mojici, fără arabi sau ruși, fără familii cu copii mici Și, mai ales, fără cetățeni cu venituri minime veniți în oraș cu bonuri de vacanță.
Peronul șapte
Era o dimineată rece de iarnă, peronul șapte era pustiu și acoperit de zăpadă iar trenul de la Timișoara în direcția București, avea o întârziere 40 de minute.
Mioara sosise prea repede în gara căzută în paragină și, după ce își luase o sută cinzeci de grame de Fornetti cu brânză de vaci, urcase pe peronul șapte. În mijlocul peronului, doar o valiză mare și roșie zăcea părăsită, fix în fața panoului cu ordinea vagoanelor. Vagonul 424 oprea în sectorul B iar locul 121 trebuia să fie undeva în fața chioșcului roșu, abandonat.
De câteva luni bune de zile, domnul Popa abia mergea. Până la gara părăginită, un om în putere ar fi făcut maximum zece minute pe jos. Domnul Popa plecase la fără un sfert și la și un sfert se sprijinea încă în baston și urca scările gâfâind. Se oprea după fiecare două trepte, să-și tragă sufletul. Treptele erau inegale și tocite, construite în epoca de aur. La și douăzeci și cini domnul Popa ajunsese pe peronul șapte. În afară de o valiză mare și roșie și o femeie la vreo patruzeci si cinci de ani, nu mai era nimeni pe acolo. Conform panoului cu ordinea vagoanelor, locul 122 trebuia să fie undeva in dreptul unui coș de gunoi din plastic ars de niște derbedei în lipsă de ocupație.
În dimineața zilei
În dimineața zilei când îl întâlnisem pentru prima oară pe domnul Smith, dădusem din neatenție cafeaua în foc și mă enervasem când văzusem cum se ducea dracului tot efortul depus cu o seară înainte.
Cu o seară înainte făcusem un pariu cu mine și-l câștigasem: frecasem cu buretele de sârmă două ore bune plita veche și reușisem, până la urmă, să-i dau o față acceptabilă dar atunci, în dimineața zilei de după, cea dinaintea întâlnirii cu domnul Smith, se dusese totul dracului dintr-o simplă neatenție.
Priveam zațul cum se scurgea printre ochiurile înfundate ale plitei și mă întrebam dacă întâmplarea aceea, în definitiv măruntă și nepremidată, îmi va afecta într-un fel ziua. Credeam în superstiții și încercam de fiecare dată să găsesc legăturile invizibile dintre diferitele întâmplări.
Mai știi?
Mai știi? Ne-am întâlnit la cheful organizat cu ocazia celor 40 de ani pe care îi împlineai și eu, din pragul ușii, ți-am intins cadoul, un set de cafea din porțelan de China împachetat într-o hârtie roșie cu flori. Tu mi-ai mulțumit politicos și m-ai invitat să intru. Am intrat și m-am asezat picior peste picior intr-un fotoliu de piele maro. Tu ai pus cadoul pe masa din bucătărie și apoi m-ai întrebat dacă vreau ceva de băut. Nu voiam dar, la insistențele tale, acceptasem un pahar cu martini pe care l-am sorbit ascultând conversațiile celorlalți. Din toti ceilalți nu o cunoșteam decât pe Ligia, o colegă de servici. Ea mă convisese să vin. Era, după părerea ei, ocazia ideală de a întâlni un suflet pereche. Acceptasem și, la al cincilea martini, te întâlnisem pe tine, în bucătăria mică.
Se îndrăgostiseră subit pe Facebook
Se îndrăgostiseră subit pe Facebook, trăiseră momente intense și stări contradictorii, citiseră printre rânduri și-și imaginaseră, în fel și chip, ce dorea celălalt să spună. Timp de câteva luni își goliseră sufletele ore în șir în fața unui ecran plat și, într-o seară de miercuri, el dispăruse fără urmă.
El nu postase în prealabil citate celebre, nu anunțase din timp nimic grav, prevestitor de ceva rău, nu zugrăvise în ultimele zile nici macar texte sumbre pe un fundal negru și nu făcuse public nimic cu adevărat sezational.
Și totuși, el dispăruse într-o zi oarecare de miercuri undeva spre nouă seara. Întâlnirile lor virtuale nu aveau oră fixă și nici nu respectau vreo regulă stabilită de comun acord. Fiecare scria când îi venea și celălalt răspundea când putea. Miercurea aceea, la opt și două minute fix, ea îi scrisese un mesaj ciudat, în care îi spunea că știe, că totul era o minciună gogonată. El citise o oră și ceva mai târziu, și apoi dispăruse.
Henrieta
Henrieta, născută Brânzoi, căsătorită Popa este moașa satului “Coliba popii”. Retrasă din capul muncii anticipat din cauza unor probleme cu spatele, Henrieta, văduvă după Sandu, mort de pneumonie în 2001, Henrieta se trage dintr-o familie cu zece copii din care mai trăiesc trei. Ea, frate-su Vasile și sora-să Mioara, ambii mutați la oraș după Revoluție.
Ultima dată l-a văzut pe Vasile la inmormantarea lui Sandu. Vasile venise singur, fără nevastă și fără copii și se așezase în dreapta mortului, lângă Henrieta. Stătuseră acolo o noapte întrega fără să-și spună ceva în miros de lumânare arsă și tămâie aruncată la intervale regulate în candela de lângă sicriu. Dimineața, Vasile pregătise două ochiuri la tigaie și o silise pe Henrieta să le mănânce. Apoi plecase cu treburi în oraș și de atunci nu se mai văzuseră. Își mai vorbesc la telefon, din când în când, cu ocazia sărbătorilor sau a diverselor aniversări dar, în ultimul timp, Henrieta nu mai are nici un chef să-l mai audă.
Doamna Vasilica
Doamna Vasilica se apropia de pensie. Muncise de la 15 ani, mai întâi la aprozarul de la intersecția străzilor carora, între timp, le fuseseră schimbate numele de două ori: o dată, imediat după revoluție și a doua oară cu ocazia morții unor binecunoscuți cetățeni ai urbei, ridicați la rang de cetățeni de onoare imediat după trecerea în neființă.
La aprozar, cel mai bine se vindeau cartofii. Profitul pe kilogram de cartofi era satisfăcător și oamenii nu strâmbau din nas când, la un kg de cartofi, plăteau și pentru pământ. Kilogramul de cartofi era cu pământ cu tot și nu depășea puterea de cumpărare a cetățeanului cu venituri medii. După Revoluție aprozarul de la intersecție a fost înlocuit de un chioșc roșu la care se vindeau de toate, începând de la hârtie igienică roz, de calitate îndoielnică și terminând cu Coca-Cola la pet de plastic de doi litri. În lipsă de altceva, doamna Vasilica acceptase să vândă și prezervative expirate aduse ilegal din Vest. Asta până când se desființate chioșcul roșu și, în locul lui, se construise un complex rezidențial cu prețuri plecând de la patruzeci și patru de mii de euro o garsonieră fără balcon. Doamna Viorica fusese obligată să apeleze la un var de gradul doi care cunoștea pe cineva la metrorex și așa ajunsese doamna Viorica vânzătoare de bilete de metrou, la chioșcul din stația Aurel Vlaicu. Era o slujbă ușoară care ii permitea doamnei Vasilica să -și lase gândurile să zburde în voia lor. Nu era greu să rupă bilete, avea restul pregătit și clienții se grăbeau mai întotdeauna să prindă metroul. La orele de vârf doamna Vasilica simțea o durere la încheietura mâinii drepte. “Boală profesională” i se spunea și pe ea o bufnea râsul. Cum doamne iartă-mă să te îmbolnăvești rupând bilete?
Locul acela despre care îmi povestise Clark
Cadoul avea două degete lipsă
Cadoul avea două degete lipsă. În seara în care poștasul sunase la ușă și mi-l întinsese, simțisem că ceva era în neregulă cu el. Era un pachet destul de mare, învelit într-o hârtie roșie, lucioasă și suna bine când îl zgâlțâiam. Îl luasem din mâinile poștașului, îi mulțumisem, închisesem ușa și apoi mă întrebasem de la cine putea să fie. Nu aveam admiratori secreți. Niciodată nu avusesem. Eram prea înaltă și toată lumea îmi spunea că am o față de cal. Desigur, nu mi-o spuneau decât puțini în mod direct, cei mai mulți se fâstâceau când mă vedeau și lăsau ochii în pământ. Puțini erau cei ce puteau să mă privească în ochi și chiar și aceia rezistau puțin, pană se înroșeau și-și lăsau privirea să alunece pe podea. Fața mea de cal îi intimida. Trebuie să recunosc că este extrem de greu să privești o față de cal în ochi mai mult de 2 minute. De cele mai multe ori simți compătimire, milă, tristețe, în fine, toate acele de chestii care te fac să-ți lipești privirea de podea.
În aceste condiții era evident că nu puteam avea admiratori secreți. Și atunci, de la cine să fi fost cadoul? Cine să se fi obosit să-l impacheteaze atât de elegant în hârtia aceea roșie? Era o hârtie de calitate, o simțeam sub degete, cineva chiar să străduise să facă lucrurile așa cum trebuie.
Așezasem pachetul pe masa din sufragerie, îmi luasem o bucată de salam din frigider și-mi tăiasem o felie de pâine pe care o așezasem langă felia de salam, pe farfurie. Apoi mă pusesem, cu farfuria în brațe, în fotoliul din fața mesei și continuasem să mă întreb de la cineva putea fi cadoul.