Dă-o naibii de politică și privește ! Peștele ăsta a murit degeaba, acum e ros doar de valuri și mâncat de nisip și va sfârși îngropat într-un nămete de nisip cu un băț drept înfipt pe post de cruce. Privește marea și profită, azi e azi și mâine nu se știe … Profită de mirosul de peste putrezit și lasă-te mângâiat de briza mării.
În Clermont Ferrand
În Clermont Ferrand, colegii de serviciu erau tineri. Sângele le curgea prin vine cald. Al naibii de cald! Vorbeam cu ei într-o engleză ciudată şi argumentată prin semne. Când nu-mi ieşea ceva, râdeam. Râdeam atât de mult şi atât de des, încât devenisem expertă în râs. Râsul de-a plânsul. Totul are o explicaţie!
Acolo am învăţat cu adevărat să râd. Ziua munceam şi râdeam, noaptea dansam. Seara băteam piatra cubică, străzile acelea înguste, înnegrite de vreme. „Piatră vulcanică” îmi spuseseră colegii şi eu îi crezusem pe cuvânt. După străzi, încercam barurile. Atât de multe, încât ajunsesem la limita de sus a încercatului. Odată cu barurile, încercam nişte băuturi mici şi albe, de băut dintr-o singură înghiţitură. Aprinsă. Nu durea, doar ardea.
Dansul începea târziu şi se sfârşea devreme. Eu sfârşeam întodeauna într-o cameră la mansardă. Camera mea. Colegii, sângele acela cald şi tânăr, sfârşeau mereu altundeva. Dădeam vina pe nebunia specifică vârstei şi continuam. Ziua eram rupţi, copţi, frânţi şi totuşi codam. Codam în buclă, râdeam în buclă, trăiam în buclă. Linii întregi de cod pentru anul 2000. Pe atunci anul 2000 promitea multe …
Numai zâmbet
Patroana hotelului, numai zâmbet, mă întrebase ce şi cum, eu îi întinsesem altă hârtiuţă albă. Explicaţia la ”ce şi cum”. Ea îşi amintea, da, îşi amintea de domnul ”x”, rezervase ”flexibil”, acum o săptămână. Masă şi casă, cu WC -ul pe hol. Cheia de la WC, una mare ca de castel, o găseam agăţată de un cui la capătul holului. Eram la etajul doi şi foloseam cheia des. Mi-era atât de singur holul acela lung şi întunecat, și camera aceea mică şi întunecată. Şi toţi bărbaţii aceia ciudaţi cu care împărţeam cheia.
O lămaie mare
Orașul miroase a lămaie, o lămaie mare, mare și galbenă. Doi euro kilul, împachetat într-o coală de ziar veche. Stai pe un trotuar strâmb, pe o stradă în pantă și privești doar pașii oamenilor. Apoi înghiți, încet, în sec.
Îți vine să strorci lămâia cu privirea, dar nu poți. Este o lămaie interzisă atingerilor. Scrie clar, cu litere mari, pe un afiș rupt într-un colț.
Există atât de mult galben în orașul acela încât ți se colorează degetele și genele și ochii și de atât galben, dar tot nu poți. Asculți doar viața printre nuanțe și pași și piețe mici și pline de oameni și treci ratând momente importante. Momentele acelea când crezi că pleci, dar de fapt, doar întorci spatele și te duci imagindu-ți doar că ai plecat. Mirosul lămâii galbene și mari, rămâne. Rămâi și tu, continuând să crezi că poți.
Bucăţi de ziare
Erau multe, foarte multe bucăţi de ziare. Trecea trenul verde şi le lua pe sus. Simţeam durerea aerului în contact cu trenul şi durerea trenului în contact cu lumea şi durerea lumii în contact cu mine. Mi-era milă, teribil de milă de literele acelea făcute terfeliţă. Aş fi chemat poliţia să elucideze crima dar poliţiei i se fâlfăia de litere. Fără să vreau deveneam şi eu complice la moarte.
Îmi schimbasem telefonul – pe cel vechi mi-l omorâsem din greşeală ieri – şi acolo, pe peronul acela plin de frânturi de oameni si bucăţi de litere, pe peronul acela înjuram incompatibilitatea la căşti. Mi-era atât de gol fără sunete. Auzeam o muzică ciudată şi-mi şopteam că nu sunt eu. Că poate m-a înlocuit cineva la trezire. De trezit mă trezisem eu, eram într-un tunel şi mi se luase lumina. Imediat după, nu mai ştiam. Mă pierdusem undeva pe culoarul între camera de zi şi camera de noapte. Începuse prost ziua, poate de aceea. Toate au o explicaţie, până şi crimele. Ieri seară aş fi ucis din dragoste dar nu putusem. Lipsea victima. Îmi imaginasem crima în buclă până la unsprezece fix când mă luase somnul şi o lăsasem pe mâine. Mâine (adică azi) uitasem unde rămăsesem şi începusem să mă caut. Nu mă găsisem. Îmi luasem rucascul negru pe spate îmi spusesem „să ne căutam, cine ştie?” şi mă trezisem acolo, printre bucăţile acelea de ziare şi frânturile acelea de oameni. Eram şi eu o frântură dintr-o spirală. Întotdeauna îmi plăcuseră spiralele. Nu există capăt la spirală. Există doar posibilităţi.
Priveam bucăţile acelea de ziare şi mă durea aerul în contact cu trenul şi trenul în contact cu lumea şi lumea în contact cu mine. Empatizam prea tare cu toţi si cu toate. Asta era, poate, una dintre posibilele explicatii.
Sau poate nu ?
Atunci începusem să mă îndepărtez
Atunci începusem să mă îndepărtez. El fusese doar un moment, o răbufnire, o situație ieșită din comun. Fusese mânerul de care mă agățasem, bucuroasă că se mai putea întâmpla. Fusese doar o distracție, o evadare, senzația certă că mai exist. Că se mai poate. Fusese infinitul de posibilități ascunse în spatele rutinei. Eu îi fusesem cuiul ruginit de care se agățase împins de aceeași întâmplare. Îi fusesem posibilitatea acelei priviri întâmplătoare din avionul de Viena.
Strivită sub talpa adevărului crud, mă uităm la el fără să îl văd. Priveam departe și zâmbeam. În definitiv nimic nu era întâmplător, cu atât mai puțin micile și intensele momente de infinită revelație. Nu trebuise să îi spun nimic, spațiile dintre noi, pauzele acelea pe care nu reușeam să le umplem nicicum, spuseseră totul.
Eram două lumi perpendiculare care se nimeriseră întâmplător și trecător într-un metrou plin ochi.
Erau atâtea de zis
Erau atâtea de zis şi atâtea de calculat, erau atâtea de confirmat, atâtea de analizat, erau atât de multe şi atât de bine ascunse în spatele nespuselor, îndărătul prea-mult şi prea des spusului, erau atâtea de multe încât nu exista nici cap şi nici coadă, nici prioritate şi nici sens, erau atât de multe încât nu exista nici direcţie si nici obsesie, nici spor şi nici îndemn, erau atât de multe şi atât de diverse încât am decis să aştept să mai treacă puţin. Am luat prânzul într-o conversaţie non-banală într-un fel de „tête à tête” neplanificat, mi-am băut delicat ceaiul dintr-un pahar de hârtie pe care l-am şifonat fără să vreau şi apoi am făcut lista celor de ne-făcut, de ne-apucat, de ne-analizat, de ne-confirmat, de terminat.
Gândesc prea mult
Eram convinsă, pe vremea aceea, că gândesc prea mult, prea des și mult prea adânc. Despicam într-un mod repetat și apăsat firul în patru, până la epuizare. Multă vreme considerasem această stare de fapt drept o calitate normală ce îmi permisese o supraviețuire decentă, peste medie. O existență corectă și o evoluție bazată pe merite, fără prea multe coate tocite de învățatul „pe de rost”.
În ciuda aparențelor, nu fusesem niciodată o tocilară. Tot ceea ce stiam era prins din zbor, între 2 chefuri de sâmbătă seara sau pe o margine de masă luminată de mirosul acru de petrol al lămpii improvizate în seri geroase de decembrie, un an înainte de Marea Revoluție. Sau între 2 bătăi cu bulgări de zăpada proaspăt căzută sub o lună plină, departe de întunericul impus din ce în ce în ce mai des și din ce în ce mai aleator, de regim.
Noaptea cade-cortină
Mă îndop cu seara pe stomacul gol și noaptea cade-cortină. Luna plânge înfundat și, între două îmbucături, strivesc un țânțar între trei degete . „Unul mai putin” mi se șoptește tandru si eu râs sadic. Aprob, aprind o lumânare împotrva țânțarilor și mestec mai departe. Gânduri, stele, zile, nopți, vina primăriei, vina mea, vina țânțarilor, nu mă decid.
Sentimentele …
Sentimentele … Le-am lăsat pe undeva pe drum, undeva departe, ascunse printre carcase de vechi PC-uri și tuburi catodice. Lucrurile mari s-au demodat și, odată cu trecerea anilor, ne-au năpădit lucrurile din ce în ce mai mici. Ni s-au împlantat lucruri microscopice care au început să gândească în locul nostru, să execute o parte din alte lucruri în locul nostru, să simtă în locul nostru
A trebuit, la un moment dat, să organizăm o lovitură de stat ca să ne cerem dreptul la sentimente înapoi. Atunci ne-am câștigat dreptul la o zi pe săptămână. O zi pe săptămână în care ne putem aduce aminte vremuri și preistorie, timpuri înecate în praf și pulbere fină scuipată pe furiș prin ungherele reciclării zilnice obligatorii. O zi pe săptămâna doar cu degete neprelungite și cu ochi fără dioptrii, o zi cu întâlniri în carne și oase, o zi doar cu noi. O singură zi.