Abisuri

Îl știe de undeva pe bărbatul din fața ei. Îl știe sigur de undeva dar nu-și aduce încă aminte de unde. De la un anumit punct încolo, toți bărbații se aseamănă. Toți, dar absolut toți. Să nu care cumva să audă că -i vina ei sau a sorții sau a circumstanțelor că nu a întâlnit bărbatul care să-i infirme regula.

Crezuse o dată, o singură dată, crezuse că îl întâlnise pe bărbatul perfect dar se înșelate. Până la urmă se dovedise a fi un laș. Un laș ca toți ceilalți. „Nu rezistase să o vadă băgând în ea medicamentele cu pumnul”, asa spuneau gurile rele. În realitate, el nu putuse asuma nimic și preferase „să se îndepărteze puțin, doar câteva săptămâni până o să-și mai revină ea”.

Chestia e că ea nu -și mai revenise niciodată. Adică nu mai fusese niciodată „cea de dinainte de”. Când realizase asta, el era deja însurat bine mersi și plecase din oraș. Lumea spunea că întâlnise o fată serioasă în București, cu ocazia unei delegații oarecare. Și cam atât. Detalii nu aflase niciodată.

El nu avusese nici măcar curajul să-i spună verde în față că decisese să -și vadă de calea lui în viață. Îi scrisese doar o scrisoare, un sfert de coala a4 împăturita în 3 și îndesata într-un plic sifonat pe care ea îl găsise intr-o zi în cutia poștală. „E mai bine așa, oricum n-ar mai fi fost ca înainte” scria acolo.

Și tot acolo el o ruga să-l ierte. Ea era sub efectul antidepresoarelor și, pe moment îl iertase. Avusese chiar curajul într-o zi să sune la ușa apartamentului de la marginea orașului să întrebe de el. El nu era acasă, îi deschisese un bărbat brunet cu mustață stufoasa care ii confirmase că se mutase din oraș. Apoi o invitase înăuntru dar ea refuzase. La ce bun să mai continue?

\Considerase faptul consumat și își văzuse de viața ei. În definitiv, toți bărbații sunt la fel, niște caractere slabe, incapabile să treacă de hopurile vieții.

Astăzi m-am hotărât să creez un oraș de hârtie în care să încapem doar noi doi.

Tu, doar cu coatele, eu încercând să mă strecor lângă tine. Dori atât de tare încât nu încap nicicum. De nervi stric orașul și te fac ghem. Coșul de gunoi e deja plin și tu dai pe dinafară. Dori și mai tare, iau o nouă coala de hârtie și refac orașul. Îmi zbesti din coș și mă rogi să-mi imaginez doar, să nu cred vreodată ca va fi cu putință și atunci eu încep să construiesc porți și dealuri și, mai ales, dușuri.

Când ajung la dușuri, zâmbești. Acolo este singurul loc în care te simți cu adevărat cel care ești. Începi cu ochii închiși și cobori în cercuri până la buric. Eu nu te cred dar încerc să dau impresia „că”. Nu-ți dai seama, nu contează prea mult, continui să cobori cercuri și eu țip. Habar nu am de ce țip. Poate că îmi place jocul sau, poate că umplu doar un gol. În orașul construit dintr-o coala de hârtie a patru chiar nu mai contează. Acolo, târziu, suntem departe și poate că tocmai ăsta este purul adevăr. Cine poate știi? Nici măcar coșul de gunoi

(more…)

Jurnal de izolare -1

Ies din metrou, ușile se închid cu zgomot, e lume multă dincolo de ușile care se închid cu zgomot, zgomotul acesta de care vă scriu acum se petreca cu mult înainte de nebunia aceea generală despre care poate ați auzit. S-a vorbit pe toate posturile de radio, a apărut și la televiziunile private, până și internetul a vuit timp de trei ore și patruzeci de minute, se razvrătiseră atunci mulți împotriva obiectelor promoționale fără rost, apăruse și un hashtag dedicat, apoi apăruseră ideile, imaginația începuse să-mi dea aripi, era perfect, poezia plutea în aer, uite, de exemplu, prima dată imi trecuse prin cap o umbrelă, nu, nu umbrela propriu zisă ci mai degrabă imaginea ei, o umbrelă mare, încăpătoare,  un obiect util, cu două fețe asortate la picăturile de ploaie,  deschidere manuală și închidere automată, cu coaste și rame din fibră de sticlă complete cu sistem de protecție împotriva vântului.

(more…)

O duminică ca oricare alta, iarbă aproape verde, câteva buruieni apărute peste noapte, câteva narcise și, ascuns în spatele unui măr, Paul.

Paul este vecinul meu. Avem un gard comun și o viță de vie comună și un fel asemănător de a vedea viața. Când ne întâlnim, la gard, avem atâtea de povestit încât ne apucă mereu noaptea. Ultima dată ne-a prins noaptea discutând despre litoralul românesc.

Paul merge în fiecare an la mare, îi place acolo, că are de unde să aleagă, îmi spune de fiecare dată “băi, tu habar nu ai ce fain e la mare, în Romania, acolo soarele strălucește aproximativ 2.500 de ore pe an, litoralul românesc se întinde pe 245 de kilometri, ai peste 250 000 de locuri de cazare litoral în 12 stațiuni plus 2 Mai și Vama Veche, plajele au nisipul fin, nu pietre ca-n Franța sau ca în Italia, poți încă să-ți întinzi cearceaful direct pe nisip, apropo, ți-am spus deja că în Italia am dat 15 euro pe un sezolng și nici măcar băutura nu era inclusă? Ei bine, la mare la noi, te poți, încă, bronza gratis, și, dacă nu vrei să te bronzezi poți merge la delfinariu, în Constanța, la muzee, poți juca minigolf sau tenis, în fine, dacă vrei poți chiar să te dai cu bicicleta sau să participi la un circuit organizat în Dobrogea, oare ți-am spus că bunicul meu a crescut în Dobrogea într-o căsuța mică în mijlocul unei plantații de viță-de-vie?  În fiecare dimineață gusta un pahar de vin și la prânz mânca pepeni, băi ce de amintiri frumoase am, acum aș pleca la mare !”

(more…)

Apoi a venit pandemia. Inițial nu i -am dat importanță, în definitiv supraviețuisem fără mari eforturi și vacii nebune și gripei aviare și chiar și atacurilor teroriste din ultimii ani.

Dacă e să mă gândesc bine, cel mai tare și mai tare mi-a fost frică de bărbosul care venise să-mi instaleze fibra. Era slab, era înalt, semăna cu un terorist, era fix în perioada în care teroriștii, înalți, slabi și cu mustață, atacau frecvent locuri animate din centrul orașului.

(more…)

Toți călătorii din compartimentul 12 aveau niște vieți mizerabile. Realizasem asta în momentul în care deschisesem ușa și constatasem că locul 122 era ocupat. Femeia de care mă ciocnisem pe peron avea locul 123 și se făcuse că nu mă cunoaște. Pe locul meu stătea un mustacios și, lângă el, o femeie în vârstă, trasă la fata, care privea în gol. Cautasem în geantă biletul și verificasem. Aveam locul 122, la geam.

(more…)

Are cel mult zece ani și-și trage mucii din cinci în cinci minute. Se indoapa cu saratele pe care le apucă cu doua degete murdare și le vara în gură. Apoi mesteca zgomotos, isi întinde picioarele până peste cizmele mele negre, vechi, demodate, dar încă bune și apoi își trage din nou mucii. Taică-su, un tip bolovanos la vreo patruzeci de ani, mușcă dintr-un sandwich cu salam de vară și vorbește cu gura plină. “Ia uite ce ceață, mai ceva ca la munte” spune arătând cu destul un punct în zare și apoi ragaie. Printre cei doi dinți din față, un dumicat de pâine mestecata aterizează pe masa din Pvc a vagonului 2 în direcția București. Pustiul strănuta, își trage mucii apoi alunecă încet de pe scaunul murdar până peste cizmele mele negre, demodate dar încă bune. Maică -sa, o femeie grasă și neingrijita, îi spune să fie atent, să nu o deranjeze pe doamna și să nu mai dea din picioare, să -și pună mâna la gură când tușește și să dea pe silent telefonul când se joacă. Puștiul privește un punct în zare și pare complet pierdut în ale lui. Zâmbește și își trage mucii.

Doamna eram eu.

Te-am iubit începând din acea seara de ianuarie și până ieri. Ieri n-am mai putut. Erai prea de tot. Insistai sa te iubesc ca în acea seară de ianuarie și eu insistam, la rândul meu, să-ți spun că nu mai pot. Îți crescusera kilogramele în plus de riduri. Atunci, demult, tu-mi picurai stropi verzi din care eu respiram. Am ținut enorm de mult la acea respirație, dacă e să mă gândesc bine, am respirat prin stropii tai, verdele acela profund, ani de zile. Nu mai știam nimic de tine, îmi aduceam aminte doar nuanța. Erai îndeajuns de timidă, îndeajuns de proastă, îndeajuns de oarba, îndeajuns de tine. Mi-a făcut plăcere să te iubesc, erai acea parte din mine care nu exista. Îți spuneam de multe ori că mă completai și-mi imaginam cum râdeai de metafora mea ratată trasănd cercuri- cercuri în spațiul virtual. Nici măcar zeci de ani buni după nu m-ai crezut. Eram mult prea departe. Și totuși, te-am iubit începând din acea seară de ianuarie și până ieri. Ieri mi-am dat seama că am mințit un sfert de secol încontinuu. Mi-e frică de ce va urma.

O pereche de șosete era greu de gasit. Apoi a venit Revoluția și atunci, în acea noapte fără de capăt, am tras obloanele, toate obloanele, pana și obloanele sufletului mi le-am tras, să nu care cumva să tresar la fiecare împușcătura, să nu care cumva să mișc, erau teroriști încălțăti în bocanci cu talpă groasă care striveau sub gloanțe pietrele cubice și nu mint, să nu crezi că mint, în acel moment, imediat după Revoluție, sau poate chiar în timpul ei, asta nu pot sa spun cu exactitudine, nimeni nu poate spune cu exactitudine când a început cu adevărat, și, mai ales, dacă a fost cu adevărat, în acel moment exact, imediat după zgomotul bocancilor pe pietrele cubice, atunci am simțit că sunt în siguranță, câte case cu pivniță existau de fapt, eu aveam una plină de apă și gândul acesta a fost scăparea mea, gândul că era, chiar și așa plină cu apă, eu știam să înot și să-mi țin respirația pe când tu trebuia să suporți bocancii cu talpă groasă în fiecare zi, de ți se găurisera șosetele cumpărate pe sub mână, așa îmi scrisesei când se terminase totul și scrisoarea aceea, și toate celelalte, nu ajunseseră niciodată la mine. Dar eu te crezusem pe cuvânt, știam foarte bine cum stătea treaba cu șosetele pe vremea aceea.