Exista acea sensibilitate a decenţei care mă împiedica să urlu în gura mare „a înflorit lavanda”. Dar lavanda înflorea şi eu mă bucuram… Mă bucuram în şoaptă înghiţindu-mi cuvintele, mă înecam în movul profund şi apoi plângeam de prea mult soare. Spicul era subiectul meu de predilecţie toată săptămâna. Pe cine putea interesa în asemenea măsură un spic verde cu mov la capăt? În niciun caz pe vecinii de la etajul patru. Ei aveau alte subiecte de prelecţie. Copiii lor tropăiau, plângeau şi zbierau, iar zgomotele crăpau geamurile groase şi perne cu puf şi înfundau şi mai tare degete în urechi.
Exista acea sensibilitate a decenţei care mă împiedica să urlu în gura mare ” a venit vara”. Dar vara venea şi eu mă bucuram … Mă bucuram pe vârfuri în spatele muşcatelor roz urmărind cu sufletul la gură viaţa vecinilor de peste drum. El părea profesor şi ea părea profesor. Fetelor lor, cele două fete de vârste apropiate, păreau fete de profesori şi câinele lor cel alb era perfect asortat la apartamentul cu trei camere cu balconul spre vest. Câine alb de profesori. Cel mai tare şi mai tare însă îmi plăcea pisica lor. Era o pisica cu iniţiativă care escalada balustrada îngustă când îmi era lumea mai dragă şi sensibilitatea mai în toi. O escalada şi gata, ramânea acolo, una cu balustrada, muşcând din iarba grasă pentru pisici, digerând, aşa nemişcată, viaţa ei mizerabilă de pisică asortată la tot restul.
